De când mă știu am simțit că mă încarc cu energie și viață făcând tot ce pot pentru cei din jur. Pe vremuri făceam “bine cu forța” și multe am mai tras până m-am dezvățat de acest obicei. La început am făcut ani de terapie să înțeleg de ce ies așa “ciobită” din relații de orice fel, în care puneam multă energie, dedicație, intenția de a ajuta relația și persoana de lângă mine să înflorească. “Victimele” erau peste tot în viața mea, eu îmi făcusem o misiune de viață să rezolv cât mai multe dintre cererile lor.
Pentru că la urmă eu ieșeam golită de energie și adesea “victima” era nemulțumită de cât și cum a primit, am început să lucrez subiectul la terapie. Am învățat despre balanța dintre victimă – abuzator, despre dezechilibrul de putere, despre respectul chiar și pentru neputința celui de lângă tine. După niște lecții dure de la viață am avut ani în care am făcut curățenie ca de primăvară în viața mea. Au căzut multe iluzii atunci, au dispărut multe femei și mulți bărbați din viața mea.
Am crezut atunci că a trecut greul. Că am înțeles ideea și că am șansa unor relații sănătoase și hrănitoare în societate… și poate chiar în cuplu. Mă prindeam mai repede când intram în rol de victimă eu și roiau salvatorii – viitori abuzatori, mă opream mai ușor să zic da la orice cereri.
Dar cum viața e fix ca în jocurile acelea complicate, în care termini o provocare ușurică și ajungi direct la nivelul următor, care te dă direct cu fundul de pământ, așa am ajuns și eu la alt nivel.
Am stat cu ziduri ridicate până au apărut “rechinii” cei mari. “Victime” bine camuflate, “specialiști” în manipulare și s-a activat în mod subtil “salvatorul orb din mine”.
Este cel mai periculos “personaj” din viața mea. Este acea parte din mine, care nu se apucă imediat să acționeze pentru salvarea cuiva, dar lucrează intens la ștergerea părților din realitate, la ignorarea celor mai roșii steaguri, care are justificări pentru orice comportamente nepotrivite sau chiar dureroase, că doar vorbim de o victimă a vieții, care merită clemență, ajutor și mai ales bucăți de suflet pentru uz personal.
Și cum realitatea plină de steaguri roșii e blurată de “Marele salvator”, care e la butoane în mintea mea în astfel de cazuri, zidurile de protecție cad și fiecare poate lua cu linguroiul din inima mea. Și cum îmi tot explică de o viață sora mea, super psiholog, când îți deschizi larg ușa, dezactivezi alarmele, dărâmi toate zidurile și lași inima roșie pe masă la vedere, inviți orice lup sălbatic sau rechin să intre și să muște.
Am ajuns în zeci de ani să am colecție de mușcături. Mereu zic că acum am învățat lecția, că nu mai deschid poarta sufletului meu oricui. Și uit. Căci eu cred în oameni, cred în bine, cred în a ne ajuta și a fi împreună. și sunt sub vraja “salvatorului orb”…. prea des.
Până vine iar o zi în care lupiii atacă pe furiș, se îmbracă în blăniță de miei răniți. Și mușcăturile la peste 40 de ani nu mai sunt zgârieturi. Sunt hălci întregi luate cu o singură mușcătură.
Dar pentru prima oară înțeleg mecanismul! Cum ajung să văd “prea mult bine” în oameni, cum le pun în palme inima mea și ei nu rezistă, căci rechinii acționează la mirosul de sânge și mușcă adânc. Iar acest “prea mult frumos în oameni” înseamnă că anulez bucăți din ei și din realitate. Salvatorul de mine îmi ia mințile la propriu și rațiunea pierde teren în fața “misiunii” de a ajuta și a picta în culori frumoase oamenii și realitatea. Zâne și prinți ascund subtil rechini, care nu rezistă cu o inimă vie în palme mult timp.
Eu mă străduiesc să mă trezesc din iluzia de atotputernicie infantile, să realizez că rechinii, chiar și deghizați nu vor să fie salvați. Vor doar să fie văzuți și acceptați așa cum sunt.
Nu lupii sau rechinii sunt vinovați că au strategii de supraviețuire. Cei ca mine, cei care se rup de realitate prea mult și lasă iluziile să le taie conexiunea cu mediul înconjurător. Eu sunt maestră la pus culori frumoase pe oameni, pe realitate, la scris povești. Dar am adunat deja prea multe mușcături, am simțit miros de cadavru în ultima vreme, stând cu ochii închiși, prea mult timp, dând și peste rechini.
De curând am realizat că stând așa cu ușa deschisă larg și ochii închiși, ascunși sub flori colorate, nu mai văd bine nici ce are frumos Viața. Nu poți construi iluzii doar pe o bucată din realitate. Blurezi tot! Îți riști viața, și inima, și sufletul și nici măcar nu ai respect pentru cei din jur, care sigur preferă să fie văzuți cu adevărat, chiar și în urâțenia lor.
Până la urmă rechinii au dreptul să sfârtece orice, ca să se hrănească. Inimile nu au ce căuta în calea lor.
