De când eram mică mi se tot zice: “Ești puternică, te descurci tu”. Așa m-am învățat cu replica asta, că deja am integrat-o în celule, ca pe un ciment care ar trebui să mă țină în picioare, oricând mă aruncă viața din colț în colț. La suprafață ai zice că am avut noroc să fiu mereu încurajată de cei din jur, să merg înainte indiferent de cât de greu simțeam că îmi este, să nu stau prea mult în genunchi, nici când mă ținea cu forța cineva acolo.
Dar “încurajările” acestea vin mereu cu “daruri”. Mereu mai primesc o palmă după ceafă de la viață, o nouă provocare pe care cumva trebuie să o depășesc singură, să rămân în picioare, căci atunci când ești puternică toate îți ies și nu ai nevoie de nimeni și nimic…așa crede lumea.
Ferească Sfântul să simt că e prea mult vreodată, să se strecoare oboseala și frica în oasele mele, căci armura de femeie puternică se face praf și risc să îmi zărească cineva inima zdrelită de atâtea lacrimi planse pe furiș, în turnul de putere, unde oricum nimeni nu vrea și nu are curajul să urce.
Când eram mai pe la începutul vieții eram așa de inocenta că mă și umflam în pene, când eram căptușită cu treburi peste treburi, pe care se presupunea că oricum le duc fără să clipesc căci, la cât de puternică sunt, nu îmi ajung nici pe o măsea.
Apoi am început să simt cum mârâie printre dinți dulăii din jur, care nu suportau prea mult aerele de putere pe teritoriul lor, și mă trezeam cât ai clipi în lupte pe care niciodată nu mi le doream. Dar le duceam, căci blazonul de femeie puternică nu îmi permitea să strig că nu mai vreau puterea asta mult lăudată, că vreau și eu puțină liniște și blândețe, că nu mai caut bătălii de câștigat!
Și mă trezeam uneori cu un genunchi lipit de sol, cu o lacrimă atârnată de gene și cu un “salvator” răsărit din neant. Mă cuprindea atunci un soi de speranță că pot să las din cârcă PUTEREA măcar o secundă. Și doar să fiu. Să nu mai promit nimănui nimic, să nu mai rezolv nimic, să nu mai am liste interminabile de treburi de rezolvat, să nu mai fiu doar ceea ce fac, să mă arăt EU, doar sufletul ascuns sub Putere, să mă odihnesc și să mă las cu adevărat văzută.
Îmi ziceam că poate schimb PUTEREA cu IUBIREA, și atunci o să fiu brusc doar EU. Dar nu e așa ușor cum pare, și de câte ori ziceam că-mi iese m-am mai rănit o dată în cioburi de iluzii și mi-am mai ascuns inima sub o altă pătură de oțel. Să stea măcar ea la adăpost…până la altă veșnicie. În care nu va mai fi totul despre cine are și cine vrea PUTEREA.
