Nu există ceva mai satisfăcător pentru mine decât să depășesc frici dospite în mine, în colțuri de suflet, blocate undeva în copilărie. Am făcut mulți ani de terapie. M-am săturat de săpat și de căutat explicații, vinovați. M-am schimbat atât în ultimii ani, că uneori nici eu nu mă recunosc în oglinda sufletului meu! Dar e ca și cum mă întorc acasă! Știu că nu am ajuns la capătul drumului, simt să mă opresc uneori la umbra unei iluzii de fericire, care durează din ce în ce mai puțin, dar Viața mă împinge mai departe și fiecare frică din copilărie deblocată e ca o sărbătoare pe acest drum.

De mai bine de 30 de ani căram această frică. Părea ceva ce nu avea sens să mai lucrez și îmi luasem cu totul gândul că această iubire din copilărie va mai reveni cumva în viața mea.

Copilăria mea este plină de amintiri cu cai. Tata era inginer, șef de fermă și mereu a ales caii în fața mășinilor. Mi-l amintesc cu șareta pe câmpuri, de dimineață până seara și pe mine căutând orice ocazie să petrec timp singură cu Vasilică sau, mai târziu, cu Mirciulică, armăsarii lângă care am crescut. Îmi plăcea mirosul grajdurilor de la fermă (încă îmi place), îmi plăcea să îmi lipesc obrazul de gâtul lor încins, să le dau mere, să alerg cu ei pe dealuri.

Știu că la un moment dat Tata a început să mă lase să conduc singură șareta, să o duc înapoi la grajduri, seara când el venea obosit acasă. Mă simțeam așa mândră și liberă, importantă. Pentru copiii din sat nu era mare brânză să petreci timp cu un animal, fie el și cal. Pentru mine era mult și avea legătură cu faptul că împărtășeam pasiunea asta cu Tata. Iar faptul că el avea încredere în mine și mă lasa să merg singură cu armăsarul lui era așa ca o validare, care îmi dădea aripi.

Deși eram mică, Mirciulică mă asculta. Habar nu am cum făceam asta atunci. Îmi aduc aminte mai mult cum îi dădeam să mănânce ce îi plăcea. Și cât de fericită eram când îl mângâiam.

Până într-o zi…

Într-o seară de vacanță de vară, am vrut să îl duc pe Mirciulică cu șareta lui, în capătul celălalt al satului, la grajdul fermei. Când să ies de pe ulița unde era casa noastră, mi-a ieșit în cale un armăsar cunoscut pentru agresivitatea lui. Știam poveștile despre cât de bătut era de stăpân și cât de multe probleme făcuse în sat. Îmi amintesc și acum frica, care m-a lovit brusc, dar mai ales disperarea de a nu păți ceva Mirciulică. Nu știu dacă era așa gândirea mea de copil sau dacă aș gândi la fel și acum, dar decizia luată nu a fost cea mai înțeleaptă. Am coborât repede din șaretă și m-am agățat cu disperare de dârlogii lui Mircea.

Ca orice armăsar care se respectă Mircea era concentrat doar pe adversarul lui năbădăios și eu eram ca o muscă în calea lui… De aici amintirile mele devin neclare. Mai am doar imaginea celor doi armăsari ridicați în două picioare și eu undeva pe acolo îngrozită că Mirciulică o să pățească ceva! Nu știu cine a oprit lupta, nu știu cum nu am pățit nimic, știu doar că de atunci mi-a fost interzis să mai merg singură cu calul și că interdicția sau frica și-au făcut culcuș în mintea mea.

Chiar și așa mereu am simțit nevoie să mă întorc la cai. Mi-am încurajat fata să facă călărie de câte ori a putut, am dat târcoale grajdurilor, care îmi aminteau de copilărie, am visat să revin pe cal, dar blocajul era așa puternic că îmi luasem gândul.

Acum ceva timp, la ideea unui prieten am participat la organizarea unui teambuilding, care includea cele 2 activități, care mie îmi plac cel mai mult – zborul cu avionul și călăria. Nici nu mă înscrisesem pe lista doritorilor de călărie știind că îmi va fi suficient să iau în brațe grumazul unui căluț, să strecor câteva mere pofticioșilor, să mă încarc de bucurie în preajma lor.

Am cunoscut-o atunci pe Amalia, cu care am rezonat din prima secundă, pe Cătălin și pe Ion, pe micuțul Oreo și pe Stelu, de la Victory Horses.

Am stat pe lângă ei toată ziua, l-am luat în brațe pe Oreo cât am vrut, m-am împrietenit cu Stelu și cumva natural am zis da când Amalia m-a încurajat să urc pe cal, după atâția ani de blocaj.

Cătălin mi-a explicat cu blândețe ce am de făcut, a fost lângă mine cu atâta convingere că mă voi descurca, astfel încât revenirea pe cal a fost ceva fără artificii, ceva firesc și blând, cum îmi aminteam din copilărie.

Când m-au ajutat mai târziu să merg cu Stelu prin pădure, am realizat că dincolo de fericirea de a mă simți ca în copilărie, alături de cai am multe de învățat despre mine. Multe, pe care la terapie nu le-am prea reușit.

Am realizat că degeaba iubesc eu caii, dacă nu știu să mă port cu ei. Că oricât de blânzi ar fi, ei sunt totuși animale de câteva sute de kg, care trebuie să simtă și blândețea și autoritatea ta. Iar la capitolul acesta eu mai am multe de învățat.

Am crezut la început că este suficient să îl iubesc și să îi vorbesc frumos calului și să fac mișcările învățate de la antrenori. Dar nu e așa. Pentru că dacă el simte că te poate domina o să te târască lejer în crengile de unde el vrea să mănânce frunze proaspete, și tu poți să comentezi cât vrei.

După ce am realizat că nu știu să îmi impun autoritatea deloc, am înțeles și că nu este ceva ce nu mi se întâmplă și în alte părți ale vieții mele. Așa că am înțeles că nu au revenit degeaba în viața mea caii. Că alături de ei pot învața o lecție la care lucrez de mulți ani la terapie.

Așa că voi învața de la cai și antrenori, cum să țin în echilibru blândețea cu autoritatea, pentru a face asta în relațiile toate din viața mea.

Mulțumesc pentru tot ce trăiesc alături de voi, oameni speciali de la Victory Horses! Revin cu povestiri aici pe blog, căci activitățile cu cai sunt terapie pură și pentru copii, și pentru adulți și vreau să ajungă acest mesaj la cei care au nevoie!

Poze semnate Cristina Nichitus Rocea