Mi-am dorit să ajung să îmi amintesc mai mult lucrurile bune despre Tata, să las undeva în cutia cu dureri ale trecutului lunile de suferință de la finalul vieții lui. Acum, la 3 ani distanță, am mai ieșit din zona de amintiri triste și l-am simțit blând și bun lângă mine, așa cum a fost toată copilăria mea.

Anul acesta, mirosul de tei mi-a adus aminte de iubirea lui pentru vară și copacii falnici pe care îi adora, nu de curtea spitalului unde l-am pierdut pe Tata. Castroanele cu cireșe și căpșuni vin parcă din copilăria mea, când vânam cu Tata prin grădină fructele proaspăt coapte. Îi plăceau tare, dar mereu ne lasă pe noi copiii primii să ne umplem burțile cu toate bunătățile din grădină. Era așa mândru de experimentele lui în livadă. Nu cred că există mere mai bune și prune mai gustoase ca cele crescute de Tata în grădină. Dar cel mai mult îmi amintesc de copilăria în care mă duceam cu Tata la ferma pe care o conducea și mă lasă de dimineață până seara liberă deplin, să fac ce vreau. Să alerg după libelule colorate, să merg singură cu șareta lui, să scormonesc în magazia fermei după baloții de “coade” , bucăți de material cu care se lega la vie, din care eu făceam rochii de păpuși…

Atunci am învățat cu siguranță să îmi iubesc libertatea mai mult decât orice altceva, să iubesc dealurile, câmpurile, florile, apele curgătoare, soarele, libelule, păsările, caii cu care am crescut, de parcă erau parte din familie.

Îmi aduc aminte cazemate făcute din baloți de paie, livezi cu cireși. care aveau crengi până la pământ, sub care ne ascundeam, îmi aduc aminte cât de mândră mă simțeam când Tata mă lua cu el sus pe combină, la treierat de grâu. Era un inginer atât de pasionat de munca lui, că era mereu pe câmpuri, în livezi, în grădini de legume coordonând cu blândețe sute de oameni, care îl respectau și după ce a ieșit la pensie. 

Tot din copilărie îmi amintesc mirosul de pâine pe vatră, gustul roșiilor și ardeilor culeși direct de pe brazdă, roata de caș cum nu am mai gustat de atunci și compotul de vișine, pe care îl adora Tata și noi copiii. Da, nu prea e de mirare că sunt pescetariană de 21 de ani, când gustul copilăriei mele se învârte în jurul grădinilor și livezilor.

Libertatea pe care simt că am avut-o în copilărie a fost inclusiv la alimentație. În rest nu pricep nici acum, cum am crescut în această senzație deplină de libertate, deși am fost cumva mereu în preajma părinților mei și a paznicului nostru de bază, câinele mioritic Trichi. Cum este atât de diferită copilăria mea de cea a copilului meu, care a fost mereu ținută într-un mediu organizat, cu părinți, sau bonă, sau educatoare în preajmă. 

Eu o să fiu mereu recunoscătoare Tatălui meu pentru lecția de libertate din copilărie și sper că al meu copil, deși trăiește alte vremuri a simțit că are libertate măcar din punct de vedere emoțional, dacă la modul concret, nu am știut să îi creez cadru de libertate cum am avut eu, pe câmpuri și dealuri încinse de soare. 

Nu am idee cum ai putea crește acum un copil cu adevărat liber în ziua de azi, dar mă gândesc că fiecare generație are avantajele și provocările ei și că omul are mereu un soi de istețime care îl face să meargă înainte, indiferent de vremuri. Eu am moștenit iubirea de libertate din copilărie, și cred că abia acum am priceput cu adevărat teoria, care susține că rolul tatălui este fix în dezvoltarea automomiei și curajului unui copil.

Mulțumesc Tată, oriunde plutește acum sufletul tău drag!