Am crescut cu câini. Am fost salvată de la înec de un mioritic, pe care l-am iubit mult în copilărie, și deși am crescut cu cal, mulți câini, iepuri și tot felul de orătănii, de pisică nu eram cu adevărat atașată. Există ideea asta aiurea că dacă îți plac câinii, nu poți trăda având și o pisică.

Prima care a “trădat” tabăra câinilor a fost sora mea. Pentru că la un moment dat a ajuns să găzduiască 2 motani și o pisică, ea a început să treacă altora în custodie puii de pisici salvați de pe străzile Bucureștiului.

La început, îngrozită de excesul de păr pe care o pisică îl împrăștie cu dărnicie, am rezistat ca un zid. Dar făcând tabără cu fata mea, “salvatoarea” de pisici mi-a adus-o în viață pe Piki. Pisică de artistă, Piki este evident cu pete artistic împrăștiate pe bot, să nu îi rezișți nici 5 minute. De la început a fost clar că este pisică special creată pentru familia noastră de vorbărețe. Știu că nu  am văzut pisică, care să vorbească mai mult ca Piki a noastră. Are ea nume inspirat de Picasso, dar vocea e tot de artistă. De soprană. Să te ferească Sfântul să ajungi în bucătărie de dimineață și să nu ții cont de faptul că ea e prima lângă castron. 

Începutul relației mele cu pisica a fost abrupt. I-am explicat eu clar că nu are voie în dormitor, în pat la mine sau undeva pe mese, mai ales în bucătărie. Trăind cu câini acasă la ai mei, credeam că eu dictez regulile și că trebuie să fiu doar un pic fermă și gata, am dresat pisica. Atunci încă nu știam nimic despre puterea pisicilor, despre răbdarea lor fără margini, despre faptul că într-o casă pisica e regina, nu stăpână ei .

4 luni de zile încăpățânarea mea s-a luat la trântă cu răbdarea și calmul ei. Piki avea din prima zi obiectivul să își facă datoria de pisică, să doarmă cu mine în pat, torcând magic, pentru a-mi curăța toată tensiunea adunată de peste zi. Eu încă nu citisem nimic despre pisici, deci m-am apucat să îi trântesc ușa în nas seară de seară, rezistând noaptea asaltului. Miorlăit pe zeci de tonuri, zgâriat ușa, sărit pe clanță sunt câteva dintre tehnicile de asalt pisicesc, combinate cu o răbdare și perseverență de invidiat. După 4 luni am citit despre cum pisica nu are ca un câine programul genetic de a face pe plac omului, deci ea face ce știe ea mai bine pentru ea și pentru stăpâni. Dar stăpânii nu știu adesea ce mult bine le aduce felina, dacă este lăsată ea să “conducă” și să dăruiască.

Eu cred că am descoperit în primul an atâta tandrețe și susținere de la pisica mea, cât nici nu visam. Secretul este să o lași să vină ea la tine când simte că are de oferit ceva, să nu visezi că poți comanda tu ceva pisicii, să nu forțezi relația cu ideile tale fixe de om. care se crede stăpân, deci cu drepturi depline. Nu cred în drepturile astea asupra altor ființe pe pământ. Dacă se întâmplă să ne fim parteneri de drum o parte din viață, ne susținem fiecare după puteri, învățăm să primim și să dăm în aceeași măsură, având mereu grijă de echilibrul acestui raport. 

Dacă pisica știe să ceară ce are nevoie asta este lecție tare bună pentru cei din jur., care au ochi să vadă.

Dacă pisica nu face nimic din ce nu vrea ea, asta nu înseamnă că este mai puțin bună decât un câine. Înseamnă că este o felină doar parțial domesticită, care nu a căpătat programul “fă pe plac omului, dacă vrei să supraviețuiești”, cum are bietul câine. Sinceră să fiu am ajuns să apreciez mai mult un pupic dat de bună voie de pisica mea, fix atunci când am mai mare nevoie, și un tors generos pe inima mea, decât guduratul permanent al unui câine, care parcă cerșește atenția stăpânilor, satisfăcuți că pot exersa generozitatea de mari stăpâni.

Și dacă m-ai pune acum să aleg între a fi câine sau pisică sigur aș prefera o viață de felină. În care eu aleg ce vreau să fac, cu cine și cât interacționez, cu limite clare pe care nu le depășesc niciodată doar ca să fac pe plac celor din jur. Când ești pisică îți ești tu suficientă ție. Nu demonstrezi nimic nimănui, oferi cât vrei și cât poți celor pe care îi onorezi cu prezența ta vindecătoare, nu te pui pe locul 2 doar ca să faci pe placul așa zișilor stăpâni. Să nu uităm că nu omul alege pisica, pisica alege casa, pe care o onorează cu prezența ei. 

Nu ai să vezi niciodată o pisică ruptă în bătaie de un stăpân tâmpit, cum vezi prin tagma stăpânilor de câini sau cai. Ea știe să simtă omul care nu îi merită compania și pleacă, cu mult înainte de a-și da în stambă marele stăpân. 

Deși dă dovadă de răbdare infinită, pisica nu are răbdare cu cei care nu o merită. Și asta este o altă calitate mare pe care o putem învața de la pisici. Lista de calități pe care le putem învața de la pisici este lungă. Îmi propun să analizez pe rând și cu atenție toate aceste lectii bune, date de pisici, în articole viitoare, căci avem toți de învățat câte ceva, dacă avem ochi să privim, inima deschisă și minte să înțelegem. 

Și dacă pe câinii din viața mea eu i-am învățat diverse comportamente mai bune sau mai rele, de când o am alături pe Piki pot spune convinsă că mai multe am învățat eu de la ea. Și sunt recunoscătoare pentru asta!