Inia mea a intrat la Liceul Tonitza în clasa a IX-a. De când era foarte mică visa la acest liceu și mereu am încurajat-o și i-am spus că pentru a avea succes ai nevoie de 10 % talent și 90% muncă. Ea are talent cu carul, iar după un 10 la examenul de desen a început să creadă și ea, dar nu mi-am imaginat că poate duce și atâta muncă, cât a dus anul acesta. Așa avem senzația că generațiile noi de copii sunt de cristal și se sparg dacă au provocări prea mari…

Eu abia acum realizez cât stres am dus lunile acestea în care parcă toate obiectivele noastre de viață au sublimat în replica “Trece cu bine și examenul acesta de admitere la liceu!”. Cel mai mare stres cred că eu l-am avut la începutul și sfârșitul anului.

Din vacanța trecută era o vrie în rândul mamelor…Toată lumea cauta profesori lăudați, verificați, drastici, “din sistem”, oameni duri care să “bage spaima în amețiții de copii artiști”, că doar nu ai cum să intri la liceu fără să fii stresat, presat, rușinat, amenințat. Unde te crezi? În România clasa a VIII – a și a XII – a sunt ani care trebuie sacrificați, măcelăriți, în care trebuie să nu mai aibă timp copilul nici să respire, dar nici părintele.

Eu cu gândul la artista mea, care nu a făcut în viața ei nimic cu forța, care a funcționat mereu ca o centură de siguranță (dacă tragi prea tare de ea se blochează 😃) mă cam simțeam la ananghie. 

Mă gândeam să nu îi risc pielea și să mă conformez sistemului, să dau sfară în țară și să găsesc cel mai zbir profesor de matematică și cea mai dură profesoară de română. Să o împing în mâinile lor, să fac credit la bancă să îi pot plăti și să pregătesc și bani de niște terapie, ca să fiu sigură că e cineva acolo, care să contrabalanseze presiunea și stresul ce urmau.

Dar nu îmi venea să o supun la așa ceva. Frica de rateu era mare. Așa că am apelat la ce știu mai bine. Am vorbit cu ea, cu Inia mea. La 15 ani e greu să duci toate tâmpeniile care se spun despre provocarea examenului de admitere, deci nu am speriat-o și eu mai rău.

Calme am vorbit despre ce vrea să facă anul acesta. A zis din prima că are nevoie de ajutor în plus, pe lângă școală, mai ales după anii de pandemie, dar că vrea să lucreze cu profesoarele tinere și dragi, pe care le cunoscuse la un centru educațional privat, și care nu erau în sistemul de stat. Vorbea mereu despre ele cu drag, cum vorbește despre prietenele ei.

Recunosc că mi-a fost frică la început, dar am vorbit deschis cu cele 2 profesoare tinere și entuziaste, și ne-am asumat drumul, cu încredere că Inia va intra cu succes la Tonitza, singura ei opțiune reală în România. E destul de greu să știi că nu ai alternative, că trebuie să faci orice să mergi pe drumul tău, doar unul la această etapă.

Din fericire a simțit susținere și de la profesorii din școală, a avut norocul să facă ore intense de artă cu profesorii de la Tonitza și să aibă alături “familia” de profesori de la Fundația Francisc Chiuariu. În general și-a acoperit tot frontul zi de zi. A muncit pe brânci, deși eu sunt o mamă atipică, care mai tare trăgea de ea să mai ia pauze, să mai facă și altceva. Uneori am senzația că se întâmplă fix invers la adolescenți. Dacă tragi de ei să învețe o să li se facă lehamite. Dacă ai încredere în ei și le dai un soi de libertate controlată o să te surprindă cu excesul lor de zel.

Fata mea m-a surprins, recunosc. O știam deșteaptă și talentată, nota 10 la desen a fost ceva firesc, dar recunosc că 9.75 la matematică m-a lăsat fără grai. Poate că am eu în cap bias-ul stupid că nu poți funcționa la nivel de excelență cu ambele emisfere.

Vorba mamei mele, pe vremuri dacă erai excelent la arte, nu erai strălucit și la matematică, dar generațiile noi par mai integrate. Nu degeaba preferatul Iniei a fost mulți ani Leonardo Da Vinci!

Am scris acest articol, căci dau pe dinafară de bucurie pentru fata mea, dar și pentru că vreau să arăt părinților că se poate și altfel. Nu e obligatoriu să ducem mai departe niște obișnuințe nesănătoase. Nu e o obligatoriu să îți lași copilul să fie “biciuit” de somități din sistem. Poți să îl creditezi, să îl lași să aleagă, să își asume cum vrea să ducă prima mare provocare academică din viața lui. Cine știe, poate o să fii surprins de rezultat! Școală se mai poate face și cu plăcere. Chiar și în România.

Succes pe drumul tău, draga mea copilă artist! Să continui să pictezi norii și să faci Viața așa cum o visezi! 💙