Copilăria mea a fost definită de două cuvinte – împreună și împarte. Nu știu dacă așa cresc copiii cu mai mulți frați, dar la noi, în casa cu 3 copii și doi părinți pentru care a ajuta și a dărui erau valori în top 3, așa s-a trăit. Așa ne-am construit bucată cu bucată, toți trei frații, cu empatie. Evident că am învățat fiecare în ritmul lui empatia și ca adulți fiecare a ales calea lui către compasiune.
Eu recunosc că, deși citesc obsesiv cărți și texte despre psihologia omului, abia de curând am început să pricep cu adevărat care este diferența între empatie și compasiune, și ce aș dori să dezvolt mai mult în copilul meu. Da, este rolul părinților să îi sprijine pe copii să dezvolte empatia și compasiunea, atât prin explicații, cât și prin exemplul personal. Dacă îți toci copilul la cap să fie bun și empatic, dar îi arăți un comportament opus, vei avea în mod evident surpriza că el va pune în practică ce a văzut, nu teoria.
Fiind intens antrenată în copilărie să simt mult și să văd nevoile fraților mei am ajuns să mă “specializez” în empatie și să văd asta ca pe o calitate a mea, o valoare de care eram și mândră, mai ales că mă făcea să mă simt validată de părinți și cumva “bucățică ruptă din tatăl meu”.
Nu îmi era prea clară diferența dintre empatie și compasiune și adesea acționam haotic, la impulsul emoțiilor, pe care le simțeam direct în stomac. Iar diferența dintre milă și compasiune îmi era și mai neclară, dar sigur nu îmi plăcea cuvântul milă și nu practicam intuitiv sentimentul de milă.
După multă terapie, după ce am început să obosesc și să sufăr mult din cauza acțiunilor mele, care alergau razna între empatie, milă, compasiune, viața mi-a adus provocări așa mari și greu de dus, încât am pus mâna iar pe carte, să fac un pic de lumină în capul și sufletul meu. Așa că scriu aici ce am înțeles, cu speranța să mă lămuresc mai bine, și poate mai ajută și pe alții.
“Ajută pe alții dacă poți, dar nu încerca să îi repari.” (Alan Cohen)
Tare greu mi-a fost să integrez această “axiomă” pe care am auzit-o și acasă, și la terapie, de nici nu mai știu de câte ori.
Îi explicam la un moment dat terapeutului meu, cum mă doare fizic neputința în fața unui copil plesnit de un părinte și că uneori îmi doresc să nu simt atâta empatie, în țara asta plină de oameni nefericiți, în care fraza “Ești bun, ești prost” este un slogan uneori. Fiind din fire un om de acțiune m-am băgat de mică în tot felul de asociații și proiecte crezând că ajut, că durerea din jur se va diminua, că fac cumva diferența.
Când terapeutul mi-a explicat diferența dintre compasiune și “a te bagă unde nu îți fierbe oala” m-am mai trezit un pic. Reglajul emoțional însă e așa fin, că simt nevoia să îl fac tot mai clar, poate chiar îl pricep.
Așadar mult lăudata empatie este capacitatea omului de a se pune în papucii altui om, de a simți ce simte celălalt, de a defini cât mai clar emoția respectivă, de a identifica ce nevoi are celălalt. Putem învața să facem asta de mici, prin explicații și exemple de la părinți, și putem exersa și dezvolta conștient empatia toată viața. Eu o fac de zor, dar am realizat de curând, că nu asta este cel mai important.
Compasiunea este nivelul următor, prin care simți nevoia de a acționa în ajutorul altuia, și treci la fapte. Dacă empatia este mai înaltă, cu atât acțiunile declanșate de compasiune vor ajuta mai mult și mai bine.
Care e capcana aici și eu am tot căzut în ea?
Să te identifici prea tare cu “victima” și din durere să nu mai poți gândi suficient de limpede pentru a acționa eficient. Vreți un exemplu mai clar? Eram într-un mall și lângă mine un tată așa zis om educat plesnește peste față o copila de vreo 5 ani. Atât de tare m-a “durut” palma încasată de ea, că am înțepenit, apoi am văzut verde în fața ochilor și am dat să mă reped la individ să îi răspund tot cu o agresiune fizică, reacție total nepotrivită și sigur de niciun ajutor copilei. Atunci am scăpat la mustață de un scandal monstru, dar a fost o clară atenționare pentru mine, că dacă vreau cu adevărat să ajut pe cineva trebuie să mai las antrenamentele în a simți emoțiile altora și să mai investesc în autocontrolul emoțiilor mele, capacitatea de a pune limite clare între durerea cuiva și durerea mea. Dacă ajungi să faci o mare ciorbă din emoțiile cuiva și emoțiile tale cu siguranță nu mai folosește nimănui empatia ta. Și nu mai ajungi la compasiune reală în veci.
Așadar scriu aici pentru mine și cei că mine, ceva ce mi-a rămas în cap dintr-o carte a lui Alan Cohen “Când ești tentat să ajuți pe cineva, gândește-te la ce i-ar fi cu adevărat de ajutor în acea problemă”. Deci, ca să acționezi e bine să gândești cât mai bine. Ca să gandești poate e bine să dai focul mai mic emoțiilor, și să pui niște limite între ce simți tu și ce crezi tu că simte celălalt. Reglajul e fin și are riscul de a închide prea tare robinetul emoțiilor și atunci devii ca un robot în acțiuni, dar numai compasiune nu mai este aia, iar rezultatele sigur nu sunt bune. Eu sunt mai repede tentată de a lasă robinetul prea deschis emoțiilor și a pierde prea multă energie, pe care altfel aș fi transformat-o în acțiune.
Ne putem învăța copiii să simtă empatie, compasiune, dar și să pună limite la fel de valoroase
Și mai simt nevoia să clarific treaba cu mila. Mila vine cu o poziționare superioară față de cel care se presupune că e ajutat. Este diferită de compasiune și sigur nu îi face mare plăcere celui care oricum era în suferință.
Deci dacă nu ești capabil de Compasiune, de a ajuta pe cineva de la același nivel și vrei să îți faci o părere bună despre ține pe spinarea cuiva defavorizat, mai bine o lași baltă. Oamenii au nevoie să fie văzuți, ascultați, înțeleși, iubiți așa cum sunt, nu împinși de la spate sau catalogați în termeni de milă.
Și dacă este ceva ce aș vrea să înțeleg și eu mai bine și să accept în viață mea, este nevoia oamenilor de a decide singuri ce vor să facă cu viață lor, de a face greșelile de care au nevoie, de a cere ajutor doar când vor ei. Și atunci când ajuți un om care a cerut acest ajutor și îi oferi ce poți din ce a cerut, știi sigur că acționezi cu compasiune reală.
Bine cu de-a sila uneori devine chiar rău și să nu uităm că “Drumul către iad e pavat cu bune intenții”. Dar și să nu te implici sau să întorci capul în altă parte, când ți se cere clar ajutorul, pentru mine este la fel de greu de acceptat.
