De doi ani, specialiștii își dau de zor cu părerea despre ce simt și fac adolescenții în pandemie. Noi părinții cu adolescenți închiși în casă, în fața ecranelor, am trecut prin toate stările alături de ei. Am stat alături, dacă am putut conține trăirile lor, dacă am putut să nu dăm bir cu fugiții, dacă nu eram oricum noi atât de praf, încât nu am mai avut putere și de problemele lor…
Am citit atâtea studii și articole despre durerile adolescenților, dar am realizat că nu am auzit suficient ce simte cu adevărat o adolescentă, care a trăit pandemia în România, care visează ca orice adolescent de pe planeta asta, care construiește pas cu pas un viitor, pe care noi adulții oricum nu îl mai putem intui.
Așa că am savurat o discuție cu adevărat revelatoare pentru mine, cu Ruxi, o adolescentă dragă, de 17 ani.
Cum s-a văzut pandemia de la tine, Ruxi? Ce a schimbat? Ce a fost bine, ce a fost greu de dus?
O reîntoarcere în interior – asta am început să simt acum doi ani, când a trebuit să întrăm în case și să punem stop vieților construite aproape integral în afară. Surprinzător, pentru mine, pandemia a însemnat oportunitatea de a mă reîntoarce la pasiunile mele uitate sau date la o parte, în timpul liceului. A fost și o perioadă în care m-am educat să îmi prioritizez mai bine timpul. Cred că tocmai avalanșa de atât de mult timp liber m-a pus pe gânduri
Eu ce fac cu viața mea? a început să fie un laitmotiv tot mai enervant, care se strecura în mintea mea, în fiecare zi în care aveam tot mai puține lucruri de făcut acasă. Și aici a început adevărata aventură: am redescoperit ce mă pasiona odată, înainte să mă arunc în tot tumultul social de la începutul liceului (da, pe mine m-a prins pandemia în clasa a noua, la început de drum!). Cititul, sportul, filmele, învățatul a ceea ce mie îmi plăcea – cred că așa aș putea să-mi rezum primul an al pandemiei. Însă ceva ce i-a izbit pe toți adolescenții, și nu doar pe mine (noi fiind poate cei mai înflăcărați amatori de ieșiri și de petreceri), a fost singurătatea, iar asta a fost cel mai greu de depășit. Indiferent de cât de mult începeam să mă cunosc, să mă redescopăr, și chiar dacă simțeam că acesta era într-adevăr, avantajul generației Z, m-am trezit într-o lume în care tot ceea ce făceam, făceam pe cont propriu, pentru mine și cu mine. Nu prea suntem obișnuiți cu asta, nu?
Adolescența este vârsta legală pentru a trăi mult în vise. Ai visat în ultimii doi ani diferit?
Am visat mai liber și mai puțin realist decât înainte, dacă se poate spune așa. Mă surprind deseori gândindu-mă la un viitor în care pot visa și trăi așa cum mi-aș închipui eu că m-ar face fericită, încât uit să mă întorc înapoi în prezent. Mi-am construit o bulă de cum ar fi dacă în care mă refugiez în trăiri, fericiri și iubiri ideale, care vor veni mai târziu, pentru atunci când mă simt pierdută sau înghesuită de prezent. Dar asta este problema cu noi adolescenții. visăm la un viitor mult prea îndepărtat. Mi-am dat seama că eu nu-mi imaginez nimic valabil pentru acum, pentru anii aceștia pe care îi petrec încă în confortabilul acasă și încă în compania unor vechi prieteni, ci tot sper la ceva mult prea îndepărtat și difuz, ce pare aproape intangibil. Toți adolescenții sunt copleșiți de întrebarea aceea banală pe care o auzim încă de la grădiniță: ce vrei să te faci când vei fi mare, însă nimeni nu ne-a explicat când devenim mari. Care este valabilitatea visurilor noastre și când ar trebui să le punem termenul de expirare? Așa că da, am visat mult mai liber în ultimul timp, dar simt că este momentul să depășesc bula visurilor și să le aduc în realitate.
Visezi la viitor sau îl construieșți pas cu pas?
Recent, de când am intrat în clasa a XI-a, am început să mă gândesc din ce în ce mai serios la viitorul meu, și nu doar la cât de mult aș vrea să călătoresc sau să mă îndrăgostesc, ci unde și ce aș vrea să studiez. Cred că atunci când vine vorba despre acest viitor academic, pot spune că am început să-l proiectez și să-l construiesc mult mai realist decât până acum. Îmi place să muncesc cu un scop și vârsta de 17 ani înseamnă că a venit timpul să aleg un obiectiv după care tânjeam în clasele mai mici. În sfârșit, pot să-mi concretizez visurile și să depășesc această bulă, despre care am vorbit mai devreme. Când vine vorba despre facultate, despre viața academică în direcția pe care mi-o doresc eu, sunt foarte determinată să fac alegerea corectă, iar acest lucru este realizabil doar dacă iau cărămidă cu cărămidă și analizez ce păstrez, ce pun pe primul loc și ce las mai la coadă în lista priorităților. Într-un fel, pornesc de la o imagine ideală a viitorului, de la o visare, pe baza căreia oglindesc și clădesc ceva material, așa îmi place să rezum munca care a început acum câteva luni și care nu cred că o să sfârșească în următorii doi ani.
Dacă simți că e ceva ce îți stă în cale, ce este?
Frica de eșec. Frica de a fi criticată. Chiar recent, împreună cu psiholoaga mea, am încercat să ajungem la rădăcina acestor temeri uneori iraționale și să ne dăm seama de unde a început totul – de ce mă tem să o dau în bară, când acesta este cel mai uman și firesc lucru. Am ajuns să mă poticnesc la fiecare pas pentru că uneori nu mai văd rostul de a continua, dacă cineva dezaprobă sau murmură ceva descurajator. Deși încerc să construiesc viitorul pe care eu mi-l doresc, dau prea multă putere părerilor celorlalți. Mi-aș dori să pot să înaintez nu doar independentă, ci și singură, poate așa n-o să-mi mai fie teamă să eșuez, căci cui va mai trebui eu să demonstrez ceva? Încă mă lupt cu o crâncenă determinare de a dovedi imposibilul: să-mi fac și mie, dar și celorlalți pe plac!
De ce faci muzică printre atâta matematică și teme?
Uneori mă întreb exact inversul! Muzica era și este, în continuare, la baza pasiunilor mele, indiferent dacă eu o interpretez sau doar o ascult. Cred că ce m-a făcut să rămân într-o conexiune atât de armonioasă cu lumea muzicii a fost faptul că am descoperit-o de la o vârstă foarte fragedă. Începând să cănt la pian de la patru ani până în prezent, continuând și cu vocea și, apoi, urmându-mi pasiunea și în trupa de musical a liceului, muzica mereu s-a strecurat printre toate activitățile pe care le făceam în timpul școlii.
Așa cum am spus, întrebarea este de ce fac matematică și celelalte materii mult prea reale, în loc de artă. Ei bine, nu cred că se pune problema de o alegere sau de o prioritizare, pe care oricum o găsesc absolut nefirească pentru mine, ci doar de nevoia de a alege mult prea devreme un liceu și un profil bun. Trei ani mai târziu, nimic nu s-a schimbat – în continuare mi se pare fascinantă lumea numerelor și a probabilităților și a presupunerilor, dar niciodată nu o s-o înlocuiască pentru mine pe cea a notelor și a portativelor. Pur și simplu poate pentru că așa am crescut, înconjurată de sensibilitatea și de emoția unor acorduri și sunete, dar ceea ce știu sigur este că indiferent de ce aș studia la liceu sau mai departe, voi rămâne mult mai atașată de artă decât de orice altceva. Niciodată nu am văzut muzica ca pe o responsabilitate, deși câteodată mă gândeam serios la o carieră în acest domeniu și cred că de aceea a rezistat prin ani de decizii și de renunțări la tot felul de activități – deja nu mai era o întrebare de ce trebuie să fac, ci de ce vreau să fac cu viața mea.
Sportul, relația cu caii ce aduce în viața ta de adolescentă?
O coerență și o rutină atât de plăcute și de diferite de viața obișnuită a liceanului. Sportul nu doar că m-a disciplinat în ultimii opt ani, dar m-a și determinat să vreau mai mult de la corpul și de la mintea mea. Întreaga experiență de când m-am urcat pentru prima oară pe un cal, până când am început să particip la competiți sportive a fost o continuă testare de limite. Performanța într-un sport, oricare ar fi acela, este una dintre cele mai provocatoare oportunități prin care un adolescent poate să treacă. Îmi place să cred că orice rezultat pe care îl am în afara echitației se datorează, într-o oarecare măsură, tuturor obstacolelor și întregului efort pe care l-am depus să fiu din ce în ce mai bună și într-o conexiune din ce în ce mai armonioasă nu doar cu corpul meu, dar și cu al meu cal. Relația cu caii înseamnă pentru mine mai mult decât pot exprima în cuvinte – nu pot să mă gândesc de câte ori am râs de fericire sau am plâns de oboseală în toți aceșți ani în care am continuat să mă antrenez cu propriul meu cal.
Tot ce știu este că atunci când sunt în șa, nu mai vreau să-mi aduc aminte de viața mea din afară; liceul, prietenii – toate par mult prea simple și comune tuturor. Știu sigur că voi păstra această legătură de iubire cu animalele și cu tot efortul pe care îl presupune sportul, pentru că este singurul lucru care mă ajută să mă desprind din viața anostă pe care o trăim cu toții pe repeat. Îmi amintesc acum acele momente când îmi simțeam inima bătând de la efortul fizic și abdomenul arzând, care nu voiam să se termine niciodată, să rămân suspendată doar în acea senzație printre care se strecoară timid un gând înviorător: pot și vreau să fac asta la nesfârșit!
Ce vor adolescenții de azi de la părinții lor?
Cred că aceasta este întrebarea mea preferată, pentru că nu o auzim prea des. Orice răspuns al adolescentului este superficial sau insuficient conform adulților. Ce să ceară o adunătură de hormoni confuzi și dezorganizați unor oameni trecuți prin viață?
Eu îmi doresc cel mai mult de la părinții mei să nu mă privească așa – ca pe o fată care nu are habar pe ce lume trăiește, cine vrea să ajungă sau ce se întâmplă în jurul ei. Aș vrea să înțeleagă că funcționăm diferit, gândim și analizăm altfel, și asta nu mă face pe mine, că adolescentă, o persoană care nu este capabilă să înțeleagă lumea în care trăiește. Avem norocul (!) să trăim într-o realitate și într-un timp în care s-a demonstrat că perioada adolescenței este poate una dintre cele mai prielnice perioade de a învață și de a greși. Vreau ca adulții care cresc copii de vârsta mea să înțeleagă cât este de importantă o ascultare activă, cât este de esențial ca atât adolescentul, cât și părintele să se străduiască să întrețină o relație și o comunicare din ambele sensuri. Nu tot ce facem merită apreciat, nu tot ce spunem are sens, însă este necesar să știm că ne putem îmbunătăți, că suntem susținuți și priviți ca persoane cu valoare și cu un potențial autentic. Adolescentul are nevoie de validare, oricât de mult ne dorim să fugim de acest adevăr. Are nevoie să știe că există cineva, mai ales un părinte, care îl poate asigura de asta. Măcar la început de drum, căci după, încep alte provocări…
Cât este imagine construită și cât este realitate în ce postează generația ta în social media? De ce este așa?
Nu vreau să-mi trădez prietenii sau chiar propria generație, dar realitatea de pe social media nu consider că mai reflectă imaginea autentică a fiecăruia. Cred că generația mea, incluzându-mă pe mine, își construiește noi imagini, noi profiluri pe rețelele de socializare care nu corespund realității, tocmai datorită libertății promise – poți alege singur cine sau ce vrei să fii. Îmi place să cred că tot ce postez este pentru mine, este ce-mi face mie plăcere să văd pe pagina de Instagram, dar de cele mai multe ori nu este adevărat.
Principalul scop pentru care pun o fotografie sau scriu ceva pe Internet este pentru ceilalți; nu suntem și nu vom fi niciodată doar noi înșine în acest mediu. Mereu o să lăsăm un comentariu, un like, un mesaj, un follow și devenim parte dintr-un sistem în care dependența de altcineva este la ordinea zilei. Chiar dacă obiectivul principal al tuturor rețelelor este să fim mai aproape unii de ceilalți, fiind aceiași oameni din realitate, cu aceleași valori, în practică nu cred că este așa. Devenim ceea ce credem că ar face pe plac prietenilor sau chiar necunoscuților. Postăm ce credem că se cere. Da, întreaga situație se îmbunătățește din ce în ce mai mult, mai ales cu izbucnirea unor noi trenduri de body-positivity, a unor mișcări împotriva frumusețoi artificiale sau împotriva hărțuirii. Însă mereu a fost o jonglare dintr-o extremă în alta: fie vrem prea multă autenticitate, fie o condamnăm. Vrem să fim noi înșine, dar în același timp îi judecăm pe cei care au avut deja curajul să o facă. Ne place să fim de acord, dar cel mai mult iubim să ne contrazicem. Aceasta este realitatea social media.
Care sunt meseriile viitorului pe care le intuieșți tu?
Terapeuții, psihologii și psihoterapeuții! Și nu spun asta doar pentru că eu îmi doresc să dau la Facultatea de Psihologie, dar mai ales pentru că ultimii trei ani ne-au arătat cât de multe trebuie să rezolvăm la noi înșine. Relații destrămate, prietenii înstrăinate, confuzii profesionale și pierderi personale – cred că acestea sunt doar câteva dintre scenariile pe care le-am auzit sau pe care le-am trăit odată cu pandemia și poate a venit momentul în care oamenii ce subestimau educarea și cunoașterea sinelui prin terapie, să reanalizeze situația. Ne trebuie cât mai rapid o schimbare nu la nivelul gândirii, ci la nivelul în care percepem gândirea noastră și a celorlalți. Trebuie să ne dezvoltăm și să ne gestionăm acele minusuri și plusuri cu care oricum pornim la drum încă din copilărie. Dacă nu vrem să îl digitalizăm sau să îl robotizăm complet, viitorul trebuie să se construiască cu ajutorul unor oameni dispuși să relaționeze, să se îndrepte și să-și asculte propriile visuri – avem nevoie de un viitor mai uman. Bineînțeles că mână în mână sunt și IT-iștii care tot speră la acea Inteligență Artificială cu sentimente umane, pe care pe cât de mult mi-aș dori să lucrez cu ea, pe atât mi-ar fi frică să o experimentez. Și să nu uit de meseriile ce țin de artă: de la interpreți, la artișți, la actori, la scriitori, pe care nu-mi doresc să le văd de ordinul trecutului, căci n-aș vrea să trăiesc într-o lume lipsită de speranță și de umanitate.
A fi și a face. Ce alegi?
Cred că asta este întrebarea care m-a pus cel mai mult pe gânduri. Visul meu (dacă tot am vorbit atât de mult de visuri până acum) este doar să fiu: mulțumită, fericită, iubită. Mi se pare atât de simplu câteodată doar să exișți, fără să-ți doreșți să urci muntele Everest sau să faci a opta minune a lumii. Dar nu cred că pentru mine asta este suficient în realitate. Poate este de la vârstă, dar m-am transformat într-o ființă foarte nehotărâtă, deciziile și alegerile nemaifiind atât de prietenoase cum erau înainte. Trebuie să trag tare pentru ceva, să arăt că sunt capabilă de ceva; trebuie să fac. Dau vina în continuu pe adolescență și pe faptul că nimic nu este și nu va fi niciodată mulțumitor. Trăiesc cu impresia că a acționa este dovada cea mai vie că trăiesc, deși îmi dau seama că nu asta contează cu adevărat. Încă îmi este greu, încă nu am ajuns în poziția în care doar să fiu, fără să simt nevoia de a demonstra constant cine sunt, încă depind mult prea mult de ceilalți.
Ce ai vrea să fie altfel în România?
Școala, modul în care suntem educați și în care suntem învățați să gândim. De când eram mică, îmi aduc aminte cât de supărată veneam acasă în clasa a cincea și a șasea de la școală, promițându-mi că voi schimbă cândva metodele de predare și modul în care relaționează un profesor cu elevii săi. Aș vrea să nu mai existe frica de a vorbi în față clasei sau de a răspunde la o întrebare. Mi-aș dori mai ales că materiile neimportante (cum multor adulți le place să numească orice în afară de matematică sau de o știință exactă) să primească mai multă atenție, iar copilul să fie împins mai des să exploreze și să descopere ceea ce îi place, decât să urmeze mecanic același parcurs că alți zeci de mii de elevi.
În România, vreau să se readucă la suprafață pasiunea liceenilor pentru artă, pentru o gândire critică și analitică, pentru limbi străine, pentru cărți, pasiune ce știu bine că există ascunsă în spatele unor straturi de lecții memorate și de informație uitată, mecanic învățată la timpul ei. Cel mai mult timp, ca elevă, l-am petrecut la școală sau la liceu și am urât din totdeauna rigiditatea acestui mediu. Și nu mă refer din punctul de vedere al regulilor, care bineînțeles că trebuie să existe, ci din perspectiva unei incapacități de a diversifică transmiterea informației și de a ieși din limitele unui manual vechi de 20 de ani într-o predare cu adevărat prielnică cunoașterii copilului.
Acum mă apropii de perioada în care trebuie să dau câteva examene pentru facultate și mă uimește cât de greu îmi este să citesc activ niște texte în limba engleză sau în română. Nu are legătură cu nivelul de limbă, ci de modul în care învățăm să citim un text: fără interpretări artistice, fără căutare de sensuri ascunse. Aceste lucruri s-au pierdut, din păcate, în educația mea ca elev român și, deși pot să le reiau în timp pentru că oricum nu ne oprim niciodată din învățat, mi-aș dori să se reevalueze scopul școlii în viața noastră – ce ar trebui să ieșim din liceu? Cum ar trebui să gândim? Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspundem.
Cine ești tu?
O persoană sensibilă, o iubitoare de artă, o ființă confuză, o luptătoare. Acestea sunt câteva dintre răspunsurile pe care le-am scris pe o foaie de hârtie la o ședință de terapie de acum câteva săptămâni, la întrebarea cine sunt eu?. Ceea ce este interesant este că a trebuit apoi să privesc acest profil pe care mi l-am creat și să spun cărui tip de persoană l-aș atribui. Primul lucru la care m-am gândit a fost o fată singură și pierdută… de ce până și atunci când am inșiruit și am încercat să structurez ceea ce mă făcea pe mine un eu complet, am simțit o confuzie și o rătăcire la fel de palpabile ca înainte?
Nu mă regăsesc în cuvinte, ele sunt străine acestei definiții abstracte pe care cu toții încercăm să ne-o construim în timp. Această întrebare cere un început și un sfârșit, o poveste cu tâlc, o persoană necunoscută mie. Nu am ce să ofer decât presupuneri și idei ce păreau vise sau coșmaruri înainte. Eu sunt elevă, eu sunt artistă, sunt călăreață, sunt scriitoare – parcă expun niște meserii prea comune, prea improprii. Dar cel mai mult cred că sunt mândră: mândră că pot să mă iubesc, mândră că îmi îngădui să fiu emotivă, mândră că accept că nu înțeleg aproape nimic din ce se întâmplă înăuntru. Mândră că mai arunc o privire în interior și nu mă sperii sau nu fug. Mândră că tot încerc să mă îmbunătățesc pentru a fi o persoană sensibilă, o iubitoare de artă, o ființă confuză, o luptătoare, toate versiuni și mai bune decât cele de până acum.
