Dacă dragoste nu e, nimic nu e

Am momente în viață în care simt că alunec lin, în care fericirea este cu mine și nu trebuie decât să întind mâna să mă amestec cu ea. Nu am o idee clară încă despre cum pot ajunge conștient la astfel de momente. Mici intuiții poate, după ani de rateuri, din care am învățat câte ceva.

Problema este că, atunci când ai simțit cum e să trăiești cu sufletul plin, nu prea te mai mulțumește o viață trăită în ritm de ore pierdute fără sens. Și rămâi cu o melancolie și o dorință permanentă de a regăși starea aia de bine, pe care știi că o poți trăi. 

Și dacă ești ca mine, neliniștită din fire, te apuci să cauți tehnici de a readuce starea de bine în viața ta, în mod activ și asumat. Fără a confunda starea de bine cu plăceri trecătoare. Nu am nimic cu ele, doar că nu durează și lasă mai mult gol în urmă. Deci se consumă cu moderație. 

Ce știu cu adevărat este că, dacă alegi să acționezi pentru starea ta de bine, sunt 50% șanse să îți iasă și asta este un procent uriaș față de 0% șanse, în cazul în care nu faci nimic și te lași la mâna norocului. Se vede treaba că nu am nicio șansă să ajung curând genul acela de persoană, care se predă necondiționat în mâna divinității și așteaptă să i se întâmple viața. Eu sunt încă la nivelul în care simt nevoia să acționez.

Nu mă pot retrage de la cârma vieții mele mai deloc, deși e obositor și neproductiv uneori. Cred că de aici vine și una dintre “dependențele” mele bune, cea de yoga cu Daiana Rădulescu. Este nevoia mea de deconectare de la “cârmă”, de conectare blândă cu Universul, cu mine, cu cea mai autentică stare de bine. Fac cât pot de des acest “drum” către liniștea interioară, din care “învăț” cumva să merg altfel înainte prin viață.

Mai știu și ce nu mă aduce la stare de bine. Frica. Tristețea cronică. Fuga de mine și de realitate. Furia. Dezamăgirea. Judecata mea și a celorlalți. Uitarea de mine. Rigiditatea. Lipsa iubirii. De mine și de ceilalți. Ei… și lista poate continua, dar încerc să o țin cât mai limitată. 

Am tot fugit de aceste trăiri, și ele se făceau mai puternice. Deci învăț de niște ani să fac pace și cu ele. Ce am observat de curând este că îmi trec mai repede. Nu știu cum este să dispară de tot. Nici nu cred că e realist. Ce învăț este să le las să fie și să treacă, fără a le stârni prea tare, să le apuce cheful să facă ravagii în viața mea.

Am tot citit urări zilele astea. Deduci din ele dorințele oamenilor, chiar nevoile. Este multă varietate. Mie îmi vine să fiu tot mai simplă în urări. Pentru că starea de bine o trăiește fiecare în felul lui, cu nivelul lui de conștiință. 

Ceva ce cred însă că uităm sau negăm este că la baza binelui nostru real și profund stă un singur lucru ….Iubirea. “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Cei care neagă această axiomă a vieții sunt ori foarte răniți și își neagă nevoile, ori în negare cu totul, ori ca vulpea care nu ajunge la struguri și spune că sunt acri.

Da, este complicat să reînveți să iubești, că adult deja rănit, să îți asumi riscul de a fi vulnerabil sau rănit încă o dată. Să iubești înseamnă să trăiești la un alt nivel. Să îți asumi viața din tine, să ai curaj, sufletul deschis, să nu amâni să trăiești ascunzându-te în spatele unor iluzii, responsabilități “serioase”, care nu suportă amânare. Iubirea este coloana vertrebrală a vieții și restul se rezolvă construind pe ea și cu e ea. Căci “dacă dragoste nu e, nimic nu e”! 

Deci dintre toate obiectivele lui 2022 eu zic că onest ar fi să ne dorim iubirea, în orice formă ia ea. Și starea de bine, mult dorită, va veni cu adevărat! 

Eu asta vă urez!