Dacă nu ai fost bun tot anul, nu vine Moș Crăciun la tine! Nu meriți cadouri, dacă nu ai fost cuminte! Nu meriți să te iubească Mama, când faci asemenea prostii! Și lista cu astfel de replici este lungă. Cuvintele ne sunt picurate în suflet, de foarte mici. 

Trăim cu aceste replici, care în timp se transformă în modele de viață. Ne credem bine, sănătoși și suntem cu sufletele găurite, ca mâncate de carii. Nu am fost niciodată suficient de buni ca să primim cadourile de care aveam nevoie, nu am făcut niciodată suficient, cât să simțim că merităm iubirea toată, care ne hrănea în copilărie.

Ne credem totuși fericiți până pe la 40 de ani, căci știm să ne mințim sau să ne mulțumim cu surogate. Alergăm după validări externe, mai ușor sau mai greu de obținut. Vrem mai multe premii, mai mulți bani, mai multe funcții, mai multe mașini, mai multe case, mai mulți urmăritori on-line, și nu pricepem de ce adunăm totul ca într-un ciur spart, căci golul rămâne și suntem norocoși atunci când ajungem să îl conștientizăm.

Când ajungem să conștientizăm golul din noi?

O facem adesea, când viața ne dă un moment de suferință puternică. Ne mor părinții, divorțăm, pierdem ceva ce credeam că ni se cuvine automat, fără să fi făcut prea multe pentru a păstra acel ceva.După un divorț, golul este atât de la vedere că se vede de pe Lună. Și ai două moduri de  a reacționa. Să îl acoperi repede ca pisica, cu surogate de relații salvatoare, până când oricum va începe să miroasă a suflet ars atât de tare, că îl vor simți și cei cu intenții bune din preajma ta. Sau să îl privești în față, să bagi mâna adânc în el, să scoți cioburile și să te oglindești în ele, până îți vezi și simți toate durerile ascunse din copilărie, durerile moștenite de la strămoși, mutilările sufletului atât de amestecate în adâncurile tale, încât le crezi parte din ține.

Doare atât de tare să bagi mâna într-o rană deschisă a inimii încât mulți dintre noi cedăm repede. Se găsește imediat cineva, care să fie folosit că pansament peste rană. Uneori poți să mai trăiești o viață cu sufletul șchiopătând, căci rana nu e vindecată, nu ai ajuns să te vezi și să te înțelegi cu adevărat. Doar ai fugit în alte iluzii și aștepți să se diminueze durerea inimii, când vine bătrânețea și ești ocupat cu durerile de oase și amintiri.

Cum recunoști o inimă pansată superficial, care nu se vrea vindecată?

Este mai simplu decât m-aș fi așteptat. Este inima celui cu frică de a iubi și de a fi iubit. Teoretic toți vrem să fim iubiți și să iubim. Să trăim ca în filmele de Crăciun, povești romantice. În realitate sufletele cu răni superficial pansate sunt îngrozite în fața iubirii. Uneori și să iubești o pisică sau un câine e prea mult. 

E ca și cum ai avea după furtună o corabie făcută fărâme, care plutește greu pe apă….încă. Deși știi că ea ar putea fi reparată și dusă la un mal liniștit, frica de a nu o răsturna de tot e mare. Orice rafală de emoții, orice urmă de iubire îți activează mai tare frica. De ce să riști? De ce să lupți să îți analizezi cioburile sufletului, de ce să doară tare iar, când poate fi o durere mocnită, suportabilă? 

De ce să pierzi ani, într-un proces de cunoaștere adevărată și de vindecare, când poți să trăiești mocnit, ascunzându-te sub atâtea iluzii? Ce îți aduce ție mai bun o iubire adevărată, când poți să îți faci rost așa ușor de plăceri iluzorii, de moment?

De ce o viață cu iubire?

Cu ce este mai bună o viață în care simți că iubirea te luminează, față de o viață în care ai control asupra unui job bun, asupra banilor, care îți aduc plăceri, o viață în care tu decizi cât doare rana din inima ta?

Fiecare alege până la urmă cum vrea să trăiască. Eu însă am tot ales să bag mâna adânc în rănile din inima mea, să scot ciob cu ciob, să mă doară pe moment mai mult, dar să am o șansă veritabilă la vindecare. Cred de mii de ori mai mult într-o viață trăită autentic și cu șansa de a iubi cu adevărat, indiferent cât de tare ustură rana, până o vindec. 

Am văzut atâtea răni pansate prost, care încep să dea pe dinafară de durere, când nu mai pot! Mai devreme sau mai târziu toți ajungem în fața rănilor ascunse, dar dacă alegem să fugim de ele atunci când încă avem putere să le vindecăm, o să ne trezim bătrâni și triști cu regretul că am avut o viață, în care am visat la iubire, dar nu am avut curajul să ne pregătim pentru ea. 

La urma urmei este o alegere să ne asumăm o viață frumoasă sau o viață plină de răni și de chin. Este alegerea de a ne privi în față sinceri și curajoși, să ne suflecăm mânecile și să luăm rană cu rană la vindecat. Nu e nimeni responsabil cu vindecarea rănilor noastre!

Nu e adevărata vindecare o plăcere iluzorie! Fuga în orice, nu face decât să îți adâncească găurile din suflet, până riști să fii atât de găurit, încât să nu mai știi cine ești. Și cine vrea să ajungă la bătrânețe așa? Eu una nu, indiferent cât am de scormonit și de vindecat.