Opusul iubirii

Dacă mă întrebai acum câțiva ani care este opusul iubirii, îți spuneam că este ura, răutatea gratuită, răul. Un om, pe care îl admir mult, mi-a schimbat viziunea și am înțeles că opusul iubirii este împietrirea. De atâta durere ajungi să îți îngheți inima. De frică pui pereți de fier în jurul inimii, fără să conștientizezi că, dacă nu lași nimic să mai ajungă la ea, nici nu mai iese nimic din ea. Și atunci dispare ușor… VIAȚA!

Mă tot gândesc ce vrea să ne învețe pandemia asta… Eu cred că cel mai tare vrea să ne învețe să iubim Viața. Să o trăim conștient, cu asumare, cu iubire și recunoștință pentru fiecare zi. De ce trebuie să ajungem la 80 de ani, ca mătușa mea, ca să ne dăm seama cât de repede trece viața și cât de valoroase sunt zilele? 

În teorie totul este despre iubire. Dar cum simțim, cum dăm, cum primim iubire? 

Eu când spun că vreau să trăiesc în iubire am oameni apropiați care se uită ciudat la mine și ridică din sprâncene. Mereu explic că nu mă refer aici la un anume tip de iubire, la cea pe care o trăiesc deplin față de Inia mea, la cea pe care o dau și o primesc în cuplu, la cea pe care o simt față de familia, prietenele apropiate sau față de pisica, cu care dorm seară de seară. 

Eu visez la zile pe care le trăiesc fără încrâncenare, în care simt că mai tot ce fac mă reprezintă, în care curg lin prin Viață iubind-o. Pe ea. Pe VIAȚĂ. Despre iubirea aceasta vorbesc. 

Sună așa a teorie! Dar așa tare mi-a dat târcoale moartea în ultimii ani, că nu visez decât să pot sta cu ochii larg deschiși către Viață și să ajut ca ea să înflorească, în orice formă pot.

Și zâmbetul unui copi, pe care îl aduc prin ce fac este pentru mine o formă de a ajuta Viața să fie. Și îmbrățișarea pe care o dau unui om trist este o formă de a înclina balanța către Viață. Când mă opresc din alergat și îmi dau timp să respir, să mă iubesc, să mă văd, cred că este cea mai mare formă de respect pentru Viață, pe lângă un model bun pentru copilul meu.

Suntem datori să ne dăm această iubire, să avem grijă de Viața din noi, să ne oprim din iluziile așa ziselor lucruri foarte importante, care nu suportă amânare, oriunde ar fi ele. Și este așa greu de pus în practică teoria asta…

Nu cred că trebuie să facem mereu lucruri mărețe ca să ajutăm Viața să câștige. Cred că din fiecare strop de iubire, orice formă ia această iubire, se adună un mare Bine, pentru care eu vreau să fac tot ce pot.

Nu mai cred că binele și iubirea se câștigă de la sine

Cred în muncă, în efort conștient. Pe care vreau să mi le asum, pe toate planurile vieții mele. Până la 40 de ani am făcut suficiente experimente pe viața mea, care a curs cam cum a vrut. Acum am priceput că eu sunt cea care îmi fac viața și fericirea, învăț să îmi asum pe deplin alegerile.

Greșesc, cad iar, mă ridic, învăț și merg înainte. Dar mereu mă ghidează starea aceea de bine interior pe care îl simt doar când acționez din iubire, din dorința de a face bine. Mă lovesc de ziduri și de sceptici, chiar și de răutate uneori, dar mă dau un pas în spate și aleg alt drum.

Trăim cu frică de o pandemie, dar dacă impietrim de tot nu suntem feriți de necazuri. Dacă însă învățăm să ne iubim, dacă iubim și respectăm Viața în toate formele ei, eu chiar cred că avem mai multe șanse să ieșim câștigători din anii ăștia. 

Eu așa îmi doresc să învăț să trăiesc cu adevărat, să iubesc fără teamă, să nu mai împietresc și mă străduiesc zi de zi să mai învăț câte ceva despre ..VIAȚĂ.