De când mă știu mi se tot spune că sunt curajoasă. Când eram mică, mă enerva tare asta, pentru că mereu mă alegeam cu cele mai grele sarcini. Îmi venea să strig și să zic că și mie îmi este greu să merg prima să cer copiilor să fie prieteni cu gașca mea, că și mie îmi era greu să mă duc la Mama să îi spun că făcusem o gafă împreună cu fratele meu, că nu îmi era ușor sa mă urc în copaci, mai repede decât băieții… Și mă gândeam mereu că acest curaj de care vorbea toată lumea este un soi de stare de inconștiență, în care nu simți nimic, dacă ești în mijlocul unor situații riscante. Și eu sigur nu aveam astfel de momente. Eu simțeam frica, dar mă încăpățânam să nu mă las oprită de ea.

Mai târziu am citit explicațiile psihologice și am înțeles că da, am fost toată viața mai curajoasă din fire, nu inconștientă. M-am aruncat cu parașuta, fiind conștientă de senzații și trecând prin toate stările firești, date de tona de adrenalină, am avut curajul să divorțez, când am înțeles că iubirea mea mare se terminase, după aproape 20 de ani, am avut curajul să rămân însărcinată, când niciun medic nu era de partea mea, am avut curajul să stau lângă Tatăl meu zi de zi, când credeam că mor în același ritm cu el, dar de fiecare dată mă durea fizic efortul de a trece prin frică și a face ceva ce arăta a gest plin de curaj. Am priceput că a fi curajos înseamnă să rămâi în stare de prezență și să alegi să treci prin frică și să faci ce ai de făcut. Nu știu cât de bine mi-am învățat copilul să fie mai mult curajos, decât inconștient.

De aceea, când am citit noua carte a prietenei mele Gabriela Maalouf, psiholog, psihoterapeut și NLP trainer pentru copii și părinți, am vrut să aflu de la ea mai multe informații despre ce înseamnă să fii un copil curajos și un părinte bun pentru astfel de copii. 

Ce înseamnă să fii curajos

Foarte mulți ar spune: să mergi mai departe chiar și atunci când îți este frică, ceea ce este adevărat, dar aș mai avea o mică completare. Dacă atunci când îți este  teamă, te încurajezi cu diferite etichete: hai că eșți mare, eșți bărbat, nu eșți fricos, s-ar putea doar să pui un bandaj pe o bubă necurățată. Eu cred că atunci când ești realmente curajos este atunci când depășești un moment de teamă, folosindu-te de abilitățile tale reale.

Copiii se nasc cu anume abilități. Ce fac părinții bine atunci când acești copii își folosesc și dezvoltă cu curaj aceste calități?

Părinții care sunt buni observatori remarcă imediat care sunt abilitățile copiilor lor și îi ajută să se dezvolte în acest sens. Cu toate acestea, e bine să fim atenți și la celelalte aspect la care nu sunt la fel de buni, pentru că este important ca și acestea să fie în evoluție. Este benefic să fim buni observatori, nu să suprasolicităm copiii cu multe activități, pentru a vedea la ce sunt buni sau să ne construim poveșți în care ei sunt în felul în care ne dorim, nu cum sunt ei cu adevărat.

Laudă-ți copilul, dar în limitele sănătoase. Nu am înțeles cu adevărat această recomandare. O explici tu?

Să îți lauzi copilul mereu când vine din suflet. Când zici de complezență că a desenat frumos, dar tu nu ești nici măcar atent, nu este un lucru benefic. Nici lauda în scop de recompensă nu este sănătoasă, pentru că vine ca formă de manipulare, nu din inimă. Laudă, în limite sănătoase, este aceea care vine din toată ființa noastră și nu putem acționa decât în consecință, cu râs, aplauze, țopăială și voie bună.

Cum știi diferența dintre curaj, aroganță, inconștiență?

Nu este chiar greu de văzut diferența. Dacă cineva calcă pe ceilalți ca să ajungă unde vrea, atunci e clar că vorbim de tupeu sau aroganță, chiar lipsă de bun simț sau de spirit civic. Dacă vedem un copil că se aruncă în mare, fără ca el să știe să înoate este clar inconștiență. Curajul este acea formă conștientă de a merge mai departe, pe drumul tău, oricât de teamă ți-ar fi, folosindu-te mereu de abilitățile tale, nu de șabloane culturale. 

Conform studiilor părinții din România sunt în procent foarte mare genul “cloșcă”. Numărul mare de tineri care locuiesc cu părinții și la 30 de ani, bărbați care nu au curajul să părăsească “cuibul” are legătură cu acest mod tradițional de părințeală românească? Dacă ai avea o superputere, ce ai schimba în modul în care sunt cresuți copiii în România?

Aș pune la televizor mesaje de interes public, cu ceea ce este un copil capabil să facă, în funcție de vârsta pe care o are și aș spune: pentru sănătatea emoțională a copilului dumneavoastră, lăsăți-l să se îmbrace singur dacă are 3 ani, să se pregătească de școală dacă are 6 ani și tot așa. Doar așa putem avea generații de copii autonomi, rezilienți și pregătiți de drum.

Copil autonom de mic înseamnă părinte care….?

Îl lasă să facă singur tot ceea ce este firesc să facă la vârsta pe care o are. Nu este o filosofie prea complexă. Și să îl pui să facă mai mult este o supraresponsabilizare și ajungem la alte tulburări. Verificăm ce este scris în dezvoltarea copilului pe vârste și așa știm ce facem mai departe. Și să reținem că ”fiecare crește în ritmul lui” înseamnă o discrepanță de + – 6 luni, nu mai mult.

Studiile arată că suntem un popor cu încredere în noi redusă. Explicațiile țin de istorie, viitorul însă crezi că poate fi altfel? Ce ar putea fi făcut altfel pe plaiuri mioritice, pentru o schimbare reală și în acest sens?

Cred că stăm destul de slab la capitolul educație și mai cred și că nu există planuri realiste de combatere a sărăciei, situație care conduce către o rată de educație scăzută, decizii greu de luat și toate aceste situații cu care ne confruntăm zi de zi. Cred și în dezvoltare individuală, dar dacă la nivel macro nu există susținere, ne regăsim într-un cerc vicios și atât.

Nu sunt specialistă în sociologie, dar dacă asta spun studiile mă bucur că am scris o carte despre încrederea în sine, despre teamă, abilități, ancore și tot ce ține de dezvoltarea noastră emotională în vederea depășirii acestor bariere culturale.