Când ești mamă singură, planurile de vacanță sunt atât de diferite față de ce făceai pe vremuri…Dacă mai ești și mamă de adolescentă totul devine confuz și riscant și șansele să o dai în bară sunt uriașe. Cel puțin așa simțeam eu prin primăvară, când  deja vacanța bătea la ușă.
Pentru un copil cu părinți divorțați, multe sunt provocările. Un lucru însă e mai ușor de pus pe pozitiv. În vacanță ai parte de mai multe experiențe faine, de plecări mai multe decât înainte. Doar sincronizarea părinților este mai dificilă.  Clasicile “întreceri” între părinții divorțați pot fi puse și pe pozitiv în povestea vacanțelor.
Părerea adolescentului contează cel mai mult
Ceea ce am învățat deja de prin preadolescenta Iniei este că dacă fac planuri surpriză, care nu țin cont de părerea ei este ca și cum mi-aș arunca banii singură pe fereastră și mi-aș și aranja o vizită lungă în Țara părinților cu care nu vorbește nimeni.
Apoi am mai învățat că vestita mea calitate de a fi persuasivă, devine un mare defect când intru în negocieri prea multe despre ce facem în vacanță sau în timpul liber. Dacă simte un pic că am forțat nota și am argumentat prea mult o opțiune de vacanță, am toate șansele să închidă cu totul ambasadele și să ne mai așezăm la masa discuțiilor în 2022.
Așadar, când am venit cu propunerea de a pleca noi două, 10 zile în Portugalia, la fratele meu Mihai, a fost un șoc când a zis da fără pic de comentarii. Am prins prin aprilie o oferta la bilete de avion și planul a devenit bătut în cuie.
Cea mai mare frică la plecare
Eu am tot vrut să mă documentez cu grijă, să îmi fac trasee, să avem un plan clar pentru cele 10 zile, astfel încât negocierile cu scântei să le fac acasă și în țară străină să fim cât mai bucuroase. Evident că nu am reușit decât să citesc puțin pe internet despre oraș, și simplul gând că mergem la malul oceanului îmi era suficient.
Adolescenta mea însă avea temele făcute (dacă este interesat de subiect, orice adolescent face muncă de cercetare la care nici nu visezi) și mi-a spus înainte de plecare unde mergem în primele zile. Livraria Lello era o primă oprire, orice ar fi. Nu m-am mirat, când ea își pune întâlniri cu fetele la Cărturești…La acest prim punct de
interes eu eram îngrijorată doar…pentru buzunarele mele.
Dar dacă eu în punctul acela făceam bugete și negociam limite de cheltuieli pentru zilele de vacanță, Inia mi-a trântit în brațe frica ei pentru cele 10 zile. Mi-a zis, seara la culcare, că nu știe cum o să stăm noi nas în nas, 10 zile non stop și deja făcea planuri despre cum să își mai ia o pauză în care să fie singură.

Asta da problemă greu de rezolvat, când pleci în țară străină, doar cu adolescenta ta. Recunosc că ne-am urcat în avion cu gândul ăsta și un pic în defensivă.
Marele noroc din vacanță
Mereu s-a râs de faptul că eu și Inia suntem două “tăuroaice” la fel de explozive și încăpățânate. Faptul că avem și calități, dar și defecte asemănătoare, ne dă bătăi de cap când avem motive de conflict. Până acum însă nu am realizat așa clar că avem și un mare noroc. Ne plac atât de multe lucruri la fel, că nu am simțit în 10 zile o secundă
nevoia de a ne contrazice.
Ne-am îndrăgostit imediat de Porto, oraș care are chiar tot ce ne place!  Și eu și ea iubim apa, și în Porto am savurat cu încântare plimbări de 20.000 de pași/ zi pe malul Douro sau al Oceanului Atlantic.
Iubim și ea și eu tot ce este colorat frumos, artistic, eleganța arhitecturii, iar Porto este un vis în acest sens. O secundă nu ne-am plictisit să alergăm pe străzi, să căscăm gura la clădiri ca din povești, să sorbim pacea din piețele inundate de soare. 
Și ea și eu savurăm muzică cântată pe stradă, iar Porto este de vis și în acest sens! Am învățat din prima zi de la Daniel, nepotul meu, care este cofetăria cu cele mai bune nata. Și ne-am creat un ritual ca la finalul zilei sau la prânz, să trecem pe acolo, să comandăm delicioasele prăjituri nata și cel mai bun suc de portocale, pe care le savuram ascultând în fiecare zi alt artist tânăr și foarte talentat. Am luat în inimă pe vecie acordurile de fado, dar am și fredonat în gura mare cântecele lui Freddy, care făceau furori printre turiștii britanici. 
Și dacă ne mai place ceva, ne place să stăm pe iarbă în parcuri, să citim ascultând sunetele orașului acesta relaxat! Și am făcut asta, cât am putut de des. 
Ce nu îmi iese acasă, dar a ieșit în vacanță
Cred că cele mai mari motive de discuții cu adolescenta mea vin de la nevoia mea de a controla elementarele acțiuni zilnice, care țin de siguranța și sănătatea ei. 
Mă așteptam ca acestea să se intensifice în vacanță,  pe teren străin. Ciudat, nu a fost așa.
Nu știu dacă vibe – ul ireal pe care ni l-a dat Porto sau înțelepciunea noastră activată au făcut ca de la început să ne găsim cumva rolul în această vacanță și să ne completam lin, cum ne iese mai greu acasă.
Eu, care nu sunt maestră la orientare, am plecat capul în fața maestrei și i-am recunoscut priceperea și rolul de ghid, din prima. Am așa o mare bucurie că Inia nu îmi seamănă la acest aspect, că sunt plină de admirație și “ascultătoare” când spune să o luăm pe cele mai întortocheate străzi, care duc mereu către obiectivul de vizitat. Nu știu cum simte pe unde trebuie să o ia, adesea fără hartă, dar mă bucur tare că este așa! 
Deci la trasee și orientare Inia a fost “șefa”, la împărțit onorabil bugetul mi-am păstrat rolul, deciziile de ce vizităm le luam dimineața împreună, la siguranță nu am simțit nicio secundă că avem nevoie de ceva ajutor (nu m-am simțit nicăieri așa de în siguranță ca în acest oraș, în care nici nu apucam să punem întrebări și cineva se oferea să ne
ajute) și în rest totul a fost așa lin, că ne miram zi de zi de ce trăim. 
Și eu și ea am trăit ca o revelație în acele zile. Am realizat brusc că venim dintr-o lume în care alergăm prea mult și nici nu știm mereu pentru ce, că agesiunea o simți la tot pasul în București, că doar ne-am învățat să trăim între claxoane isterice, mitocanii gratuite, în bule în care ne conservăm o așa zisă normalitate. Am realizat că viața poate
fi și altel, și nu doar în vacanță.
După această revelație am înțeles de ce locuitorii din Porto își iubesc cu adevărat țara, orașul. La ei este ceva autentic, ca și cum ar fi conștienți de faptul că Universul a dat acelui loc atâtea daruri, că este suficient să fii recunoscator și să ai grijă de ce ai. Ei nu visează să plece în cine știe ce călătorii în lume, căci spun că ei au în Portugalia orice vor. Și chiar au! 
M-am gândit la țara noastră, cu atâtea frumuseți, pe care nu simt că le apreciem și îngrijim nici pe departe. Da, nu avem Ocean, dar am putea să avem grijă mai multă de marea noastră. Dar cred că cel mai interesant ar fi să nu mai fim veșnic critici și nemulțumiți, agresivi inutil, invidioși și nerecunoscători pentru ce avem. Dacă ar face
cineva o vraja să vindece nevrozele pe care le simți în jur, de cum cobori din avion, probabil că atunci și țara asta ar avea șansa să fie iubită de turiști, dar mai ales de locuitorii ei. 
Până atunci însă sufletul meu și al adescentei mele au rămas în Porto, acest oraș care ne cheamă înapoi cu liniștea și apele lui fabuloase.