Trăiește autentic și iubește-te! Au ajuns adevărate mantre aceste îndemnuri pentru omul modern! Eu le aud de când mă știu și tot de atunci duc frustrarea că nu reușesc să fac prea bine aceste lucruri și nici nu am curajul să recunosc asta în față oricui.
Păi ce am învățat eu despre autenticitate în copilărie? Că nu este bună! Că dacă nu mă las ca o plastilină manevrată de cei de care depinde viața mea, nu sunt o fată bună, nu merit iubirea nimănui. Ca un lut de bună calitate m-am înmuiat și tot înmuiat. Am luat forma primelor dezamăgiri ale părinților mei, am luat forma primelor note proaste la școală, am luat forma jocurilor de băieți pe care trebuia să le învăț ca să fiu sora cea cuminte, am luat forma adolescentei care nu știa prea bine cine este, dar se căuta în cărți prea multe și prea romantice.
Îmi amintesc din adolescență nopțile lungi în care vorbeam cu Lori, prietena mea cea mai bună, despre dilemele istoriei, despre Tagore, despre divinitate, despre nedreptate sau despre iubire. Am realizat de curând că am în viață puțini oameni cu care pot fi eu pe deplin, cu care să pot vorbi ca atunci, orice îmi macină mintea și sufletul, că sunt norocoasă că de peste 30 de ani am un astfel de suflet aproape și pot simți autenticitatea deplină, măcar din când în când.
Cum ajungi să trăiești autentic?
Dacă îmi doresc ceva de ani buni, îmi doresc această autenticitate, să scap de carcasele adunate încă din copilărie, să ies de sub programarea aia de fată bună, să am puterea să fiu eu și când îmi vine să spun nu, să nu mă mai judec pentru că nu fac totul ca la carte, cum așteaptă alții de la mine. Am căutat solutii în cărți, la terapie, la cursuri peste cursuri, mi-am smuls pană cu până carcasa confortului, am pierdut mult, am crezut că suferința o să mă ajute și am primit-o cu inima la vedere, am meditat, am făcut yoga, m-am rugat, am strigat, am întrebat în vis și în scris, am săpat în mine.
La terapie, deci cu oamenii care se presupune că vedeau cu lupa până departe în sufletul și mintea mea, am avut mereu senzația că sunt ca într-o capcană. Ei îmi spuneau “Eșți puternică, poartă-te ca atare! Răspunsurile toate sunt la ține! Nu mai căuta în cărți sau la cei pe care îi crezi mai deștepți, pentru că sunt specialiști! “. Și asta mai tare mă inhiba, mă făcea să mă simt și mai pierdută sub așteptări, învățături moștenite, vechi de 40 de ani!
Singurul lucru pe care nu am reușit să îl fac este fix acel lucru care m-ar duce cu adevărat înapoi la mine. Să stau nemișcată și să ascult …Viața, fără să mai fac nimic!
“Stai pur și simplu tăcut și nemiscat și lumea ți se va oferi singură pentru a fi dezvăluită. Îți va cădea la picioare! “ Franz Kafka
Vreau să învăț să nu mai caut, să nu mai lupt, să accept că ȘTIU deja!
Toți știm cu adevărat mult mai multe decât credem
Am construit ceasuri și alarme sofisticate convinși că altfel nu știm cum trece timpul. Dar oricine poate face experimentul simplu de a-și propune seara să se trezească la 8:00 și adesea va reuși să deschidă ochii cu câteva secunde înainte. Deci ceva mai profund din noi ȘTIE! Noi refuzăm să credem că știm!
Noi trăim cu convingerea că un copil se naște cu zero pricepere și că părinții sunt datori să îl “umple” cu ce au învățat și ei de la alții! Dar ați observat cât de inspirați și surprinzători sunt copiii până le intră în cap că sunt zero barat și că trebuie să aștepte să li se toarne înțelepciune din exterior?
Dar ei capătă de la adulți cunoaștere și pierd înțelepciunea, își pierd puterea de a accesa ce ȘTIAU de la început, acea adevărată putere de a trăi în ritm cu natura, pe care o căutăm apoi cu disperare, când ne prindem că mai rău ne încurcă ce ne-au dat alții, acele informații gata mestecate!
Deci acum aș vreau să STAU în tăcere, să reinvat că ȘTIU și să ajung la IUBIRE, adică la mine cu adevărat.
În rugăciune, în meditații și yoga îmi iese uneori, dar încă nu am învățat cum să fac asta în fiecare secundă pe care o alerg, deși ea face parte din mine!
Vreau să îmi intre în cap că ȘTIU să trăiesc cu adevărat în armonie cu Viața, că răspunsurile și iubirea chiar sunt în mine!
Chiar imi depăsesc asteptarile cei mici cu inteligenta lor. Ma gandesc uneori daca si eu eram asa. Poate că da, poate ca nu. Dar cu siguranta nu eram asa mult bagata in seama.
Eu cred ca eram inteligenti si noi, si parintii nostri, dar nu ne prea “vedea” nimeni. Evident ca fiecare generatie vine cu ceva in plus, caci asta inseamna evolutie, dar sper sa ii lasam pe cei mici mai mult sa se dezvolte liber, fara sa ii tot punem in “cutiute”, pe care “le stim noi adultii mai bine”.
Pe la începutul studiului despre joaca creativă am citit pe undeva că cei mici vin cu manualul de joacă în tărtăcuțele lor mici. Noi suntem cei care le rupem ulterior din file. Intrăm în jocurile lor cu frustrările noastre și cu pretențiile absurde de maturitate și le inhibăm creativitatea.
Dincolo de rugăciune, meditații și yoga există joacă creativă. Are puteri nebănuite 🙂
Daa! Cred ca eu din acest motiv sunt la Itsy Bitsy de mai bine de zece ani.:) Aici ne jucam mai mult ca in alte parti si imi pastrez spiritul ludic.
Si mi-ar placea sa pricepem noi parintii moderni, ca joaca libera din fata blocului, pe care o aveam pe vremuri, ne-a ajutat sa ne construim mult mai mult decat ajuta acum cursurile acestea structurate, la care copiii nostri au acces.
Si pe mine mă surprinde Vladimir pe zi ce trece. Mă face să mă gândesc, oare noi eram așa perspicace și inteligenți la vârsta lui?
Eu cred ca da. Doar ca nu prea avea cine sa ne vada.