Am o prietenă cu care vorbesc mai rar decât mi-ar plăcea, dar de fiecare dată simt cum îmi sfârâie creierul de plăcere și mereu rămân cu teme bune de analiză. De exemplu pentru ea timpul este ca un ocean vast, pe care dacă ești priceput te poți plimba în sus și în jos, poți să tragi cu ochiul peste ani și chiar să dai nas în nas cu viitorul, fără să îți dai seama.
Mereu m-a intrigat Timpul! Parcă nu încap niciodată în el! Parcă mă aleargă de o viață! Mă gudur cuminte pe lângă el și îmi fuge printre degete. Îl alerg, și el pune frână brusc de mă înec în propriile mele minute…mereu mă fură la kg de secunde și mai ales mereu trag de el ca de elastic și tot degeaba.
Dar să mă plimb în sus și în jos pe el, încă nu m-am gândit că pot. Oare, fără să știu, m-am mai plimbat prin timp?
Pot să mă plimb prin timp?
De exemplu, acum 21 de ani, când m-am căsătorit, în drum spre biserică am ascultat melodia I Will Survive. Atunci părea o glumă bună. Acum am realizat că a fost că o încurajare, pe care mi-am dat-o din viitor, căci la momentul divorțului am simțit că vreau să supraviețuiesc durerii. Și am supraviețuit!
Când eram mică am visat că pe fetița mea o cheamă Miruna. Nu știu clar dacă atunci am programat acest nume sau din viitor mi-am șoptit numele copilului meu. Nu am șoptit prea bine, pentru că a mea copilă nici nu recunoaște că are și acest nume… Adevărul este că este atât de Inia, că Miruna pare o umplutură care nu își are locul în identitatea ei.
Ceasurile ne conectează la ritmul Universului
Revenind la relația mea cu Timpul, din copilărie am fost înconjurată de ceasuri. Dacă era ceva ce cumpăra compulsiv Tatăl meu erau ceasurile. Nu știu cum făcea că mereu se stricau cumva și el avea motiv să cumpere încă unul, și mai frumos. Noi dacă plecam prin lume îi luăm câte un ceas, dacă era ziua lui cineva îi lua un ceas. Toți credeam că este slăbiciunea lui estetică, că îi plăceau ceasurile ca obiecte. Înainte de a muri, în acele luni de spital, când ne-am zis multe, mi-a zis că lui nu îi plac neapărat ceasurie, dar că nu poate fără ele pentru că așa se simte conectat cu Universul. 🤷🏼♀️ Și a stat cu ceas la mână până a plecat cu totul în Univers. Și ne-a lăsat amintire o casă plină de ceasuri, să nu uităm să fim prietene cu Timpul.
Mie încă nu îmi iese prietenia asta. 🤷🏼♀️ Cumva îmi scapă printre degete. Și cu ceas la mână eu tot simt timpul ca pe o plastină de care trag și când nu stă cum vreau eu sunt perplexă,, ca un copil mic, care face prăjituri din nisip și apă și i se sfărâmă în palme.
Am rude dragi, sau prieteni care reușesc să alunece și mai lin prin timp, care nu pun preț pe punctualitate, dar am și prietenă bună care are toleranță zero la întârzieri, care zici că ține în lesă timpul. Eu parcă mă strecor mereu, parcă alunec prin el și uneori cad în picioare, alteori mi-o iau rău. Sigur însă nu judec prea tare nici pe cei care se cred stăpâni pe timp, nici pe cei care îl ignoră total.
Mi-ar plăcea să fiu mai prietenă cu Timpul
Să îl simt, să îl miros mai bine, să îmi spună și mie despre Univers, secrete pe care părea că Tată le mai învășase de la el. Dar nu sunt acum dispusă să îi încetinesc ritmul. Vreau să mai țopăi la galop cu Timpul niște ani, și promit să încetinesc ritmul, să fac pace cu El când o să fie vremea nepoților.
Este Timp pentru toate:
- Timp pentru galop și alergat după baloane de săpun
- Timp pentru frâne și lecții serioase
- Timp pentru iubit în toate felurile
- Timp pentru încetinit și introspecții
- Timp chiar și pentru murit.
Să ne dăm deci timp pentru toate, să plutim mai mult cu el! Timpul le știe mai bine pe toate! ⌛️
