Ea are buletin și eu simt timpul cum se scurge printre degete
Nu am nici cea mai vagă idee unde au zburat 14 ani de părințeală. Dar simt cum a trecut timpul, altfel decât până acum. Nu știu cum am ajuns ziua în care copilul meu devine cetățean serios cu buletin! De ziua ei, telefonul mi-a făcut tot felul de montaje cu poze din ultimii ani, amintiri în care ea se schimbă de la o copilă, la o femeie care încă nu știe clar ce i se întâmplă, dar care vede că i-au crescut aripile. Când mă uit la aceste filme simt cum se aud secundele cum zboară, cum timpul nu mai este un concept abstract, este un vrăjitor care ne lasă să credem că suntem stăpâni pe viețile noastre, pe care el însă le măsoară fără prea mare blândețe.
Adolescența vine pe nepregătite. Mereu am crezut că adolescența fetei mele va veni lin, cu timp de pregătire, de înțelegere a noilor condiții de “colaborare” mamă – fiică! M-am înșelat! A venit totul brusc, pe nepregătite! Nici măcar nu pot spune că am avut mari șanse să învăț din cărți, ce e mai înțelept să faci când ești mamă de adolescentă, pentru că nu prea există astfel de cărți.
Adolescenții nu suportă să scrii despre ei
Bloguri scrise de părinți de adolescenți sunt puține, pentru că adolescențîi nu suportă ca părinții să se bage în viață lor, să facă poze cu ei, să scrie despre ei! Am văzut pe pielea mea cum era să fiu expulzată în țara părinților cu care nu mai vorbește nimeni, când am făcut greșeala să postez o poză cu fata mea, fără acordul ei!
Eu știu că adulțîi ridică din umeri și adesea blamează adolescența ca pe un soi de nebunie temporară și asteaptă să treacă, spunându-și că și ei au făcut față singuri provocărilor, dar între timp s-au mai făcut progrese și în domeniul educației și psihologiei adolescenților și nu ne-ar strica un pic de înțelegere mai profundă a acestei etape fascinante, din evoluția unui copil.
Am avut norocul, cu ani în urmă, să fiu la conferință lui Daniel J. Siegel în România, unde am ajuns cu frica in sân. Și așa eram înspăimântată de etapa în care o să fiu mamă de adolescentă. Îmi amintesc cum am fost uimită toată conferința și la urmă am plecat plângând. Din fericire, acel om a reușit să ne facă pe toți să credem că adolescența este cea mai grozavă etapă din viața unui om, cu energie și curaj și deschidere la care nici nu visezi la 40 +, cu dorința de a experimenta și a risca, care te face să muți muntii, dacă ai norocul să fii pus în contexte favorabile, adică dacă ești ajutat să te dezvolți în direcțîi sănătoase pentru ține.
Sună simplu, dar greu de făcut pentru noi părinții, care ne panicăm, vrem să controlăm, vrem să știm că avem copilul mai în siguranță și cât mai aproape. Dar natura a făcut adolescența ca o perioadă de rupere a copilului de cuib, cu nevoia acută a puiului de a se diferentia de părinți, iar asta este fabulos pentru ei și dureros pentru noi. Dar așa este cursul firesc al vieții!
Timpul trece și ne aduce noi etape în evoluție
Putem lupta cu el, sau putem să îi acceptăm schimbările și să mergem lin cu el mai departe, într-o nouă etapă. Eu am fost cu Inia să își facă buletin zilele astea și sigur o să recitesc Vâltoarea minții, carte de Daniel J. Siegel, care știu că ajută și părinții și adolescenții să pună o lumină pozitivă pe tot ce aduce adolescența.

Poate trec mai ușor peste uși primite în nas și refuzuri de a lua cina împreună, fix în ziua în care și eu îmi simt timpul cum ticăie cam repede. Poate o să îmi aduc aminte și lucruri frumoase din adolescența mea, și nu o să mi se mai pară așa complicată perioada asta, în care am rolul de mamă de adolscentă.
Un lucru știu sigur deja… Dacă nu am învățat până acum despre răbdare și reziliență, acum e momentul potrivit. Dacă nu învăt repede asta, urmează ….ani provocatori.
Ce articol emoționant, Monica! Mulțumesc! M-a făcut să mă gândesc cu și mai multă recunoștință la momentul meu cu fiică-mea din această dimineață, când am putut să fiu monstrul de pe altă planetă care a făcut schimb cu mama ei și pe care ea l-a învățat atât de multe lucruri, inclusiv cum să îi pună ciorapi înainte s-o încalțe cu pantofii sau cum să se spele pe dinți. :)) De obicei diminețile noastre sunt foarte grele, dar astăzi am reușit să facem ceva altfel. Și îmi dau seama că mai curând decât mă aștept, dimențile vor fi mai ușoare, dar ea va avea buletin și nu voi mai avea voie să postez nimic cu și despre ea…
Asta cu postatul pozelor este cea mai mica problema…dupa 14 ani. 🙂
Atatea nu vei mai avea voie… Teoretic nu ai voie nici sa existi prin preajma ei. :). Este acea nevoie acuta de delimitare, pe care o simti zi de zi in toate felurile posibile. E greu sa nu iei personal usile in nas, e greu sa nu crezi ca ai gresit cumva pana acum, dar e recomandat sa iubesti la fel de mult, sa iti cresti rabdarea si atentia si mai mult. Eu acum o trag si de la faptul ca nu m-am priceput prea tare sa pun limite. Asa ca, cine are copii mici recoamand cu mintea cea de pe urma sa ia in serios recomandrile psihologilor, care striga in gura mare “Limitele sunt vitale!”. Si asta e valabil in orice relatie. O vad tot pe pielea mea.
Dacă la buletin e greu, sa vezi cum e când se înscrie la 18 la scoala de șoferi…simți xa pici în gol.
Nu cred ca voi avea vreodată permisiunea sa scriu despre ei. Viata lor e subiect tabu. Și mi s-a recomandat călduros sa stau potolita dacă nu vreau sa își exercite dreptul asupra propriei imagini și sa îmi ceara sa scot și toate pozele/filmele de când erau mici…
🙂 Te cred! Si eu negociez pentru orice…cu lunile! Nu vreau sa ma gandesc la scoala de soferi ca ma ia cu ameteala. 🙂