Nu știu când și de ce am învățat ceva ce mă caracterizează. Am învățat că, dacă zâmbești cuiva, fie și unui necunoscut, vei primi în schimb un zâmbet. Îmi amintesc cum făceam experimente pe stradă în copilărie. Vedeam bătrâni cu față tristă și, deși îmi era teamă că o să fiu luată drept o persoană ciudată, le zâmbeam. Și mereu eram surprinsă că ei îmi răspundeau cu un zâmbet timid. În 44 de ani de viață am adunat foarte puține amintiri cu oameni incapabili să răspundă cu un surâs la zâmbetul unei necunoscute. 

Ce mi se pare ciudat este că reacții negative primești, la astfel de gesturi, mai ales de la oameni apropiați. Relația cu ei este probabil încărcată de tot felul de așteptări și dau sens special unui simplu zâmbet. 

De ce cred mai ușor, când cineva îmi spune lucruri urâte despre mine și mesajele de apreciere le primesc cu o sprânceană ridicată? De ce suntem învățați să primim direct în inimă mesajele otrăvite, venite din răni adânci ale celor din jur? De ce avem tendința de a crede mai ușor când ni se aduce o critică, decât atunci când suntem lăudați?

Cred că ar fi altfel dacă nu ne-am mai crește copiii criticându-i, dacă la școală nu am mai face vânătoare de greșeli, dacă am îngropa în trecut credințe vechi ca:

  • copilul se pupă doar când doarme, să nu și-o ia în cap;
  • Nu lua copilul în brațe, că se răsfață;
  • Nu îi spun că îl iubesc, că trebuie să simtă și singur;
  • Nu fi bun, că te iau toți de prost etc.

Dacă am uita prostiile astea am ajunge să fim capabili să primim mai ușor zâmbetul unui necunoscut, am putea sta cu inimile la vedere mai fără teamă, ar fi mai multă primăvară în sufletele noastre.

Aș vrea să îmi las rănile să se cicatrizeze, ca să nu mai vorbesc stropind cu sângele din ele, celor care vor doar să îmi ureze o zi frumoasă, aș vrea să ajung să nu mă mai oglindesc în suferințele nimănui, aș vrea să fiu capabilă să primesc o vorba frumoasă, un gest dezinteresat și sincer, fără să am senzația că e prea mult, că nu merit. 

Hai să le spunem mai des celor din jur ce apreciem la ei, cum se văd în oglinda sufletelor noastre, să spunem mai ușor vorbe frumoase celor pe care îi admirăm, fără frica de a fi luați drept ciudați. 

Cum ar fi să trăim într-o lume în care sufletele nu își mai strigă durerea în tăcere? Cum ar fi să nu ne mai ascundem rănile sub carcase frumos colorate sau sub strigăte de ură? Cum ar fi să fim noi primii care zâmbim? 

Un zâmbet sincer se vede și printr-o mască neagră și face ca lumea să nu mai pară așa tristă .și greu de vindecat.