De când mă știu am fost cea care rezolvă lucruri, făceam să se întâmple lucruri și când eram copil și îmi asumam roluri care nu erau ale mele, doar pentru că nu îmi puteam ține gura la timp. 😊 După atâția ani de cursuri, cărți, terapie, grupuri de dezvoltare personală încă nu știu clar de unde am nevoia asta de a face lucruri să se întâmple, de a fi în mijlocul lor, de a FACE! Un om pe care îl îndrăgesc și admir mult îmi spunea, cu ceva timp în urmă, că după o viață în care a trăit că un DOER adevărat, cu pandemia asta simte că s-a schimbat ceva și viața lui se duce către A FI.

În pandemia, care parcă mă ține de mai bine de un an într-o cușcă cu pereți de sticlă, fix asta mi-am dorit să învăț să fac mai bine, să mă bucur că sunt și atât. Să învăț să las Universului frâiele destinului meu, eu doar să îmi ciulesc urechile, să îmi deschid inima și să mă las să curg către un viitor, care oricum nu mai are de mult timp ceva clar în el

Mereu însă își arată colții nevoia de CONTROL. Mă uit cu admirație la oamenii care nu merg înainte la braț cu ea și m-am tot tratat cu yoga, cursuri, cărți și terapie, să ii mai iau din puterea asupra mea. Rareori îmi iese! Și cel mai des mă simțeam vinovată că o las să mă domine. Dar am citit de curând ceva ce mi-a schimbat perspectiva și mi-a diminuat vina că sunt atât de vizibil atașată de CONTROL, de nevoia de a fi cât mai stăpână pe viața și acțiunile mele. 

De ce am vrea să deținem controlul asupra experiențelor viitoare se întreabă Daniel Gilbert în cartea “Cum să dai peste fericire?”. Răspunsul lui m-a uns pe suflet…

“Avem toți un mare lob frontal pentru a privi înainte în viitor, facem predicții pentru a-l putea controla. De ce? Oamenii găsesc satisfacție în exercitarea controlului. Puterea de a schimba lucrurile este una dintre nevoile fundamentale cu care pare să fie înzestrat natural creierul uman. Ființele umane vin pe lume cu pasiunea pentru control și pleacă din această lume la fel. Dacă își pierd capacitatea de a controla lucrurile, devin nefericite, lipsite de speranță, deprimate.”

Din multe studii reiese că pentru om recăpătarea controlului asupra vieții lui are impact vizibil inclusiv asupra sănătății lui, deci de ce am mai face atât morală celor ca mine, care nu reușesc să scape de nevoia de control? 😊

Poate că mai bine aș avea grijă să îmi accept acest fel de a fi și să fiu atentă la păstrarea echilibrului. În realitate, până la 40 și ceva de ani am văzut de nenumărate ori că este o iluzie faptul că viitorul poate lua fix forma pe care o vrem. Uneori el poate lua o formă incredibil de frumoasă, la care nici nu visăm. Dar aici este acel let it be despe care se vorbește atât.

Măiestria cred că în viață este fix echilibrul între ce poți face cu adevărat ca să estimezi și să pregătești mai bine viitorul, și cât te poți lasă surprins de el. 

Eu recunosc că mai am mult de lucru la acest echilibru și dau cu fundul de pământ de câte ori mă incrâncenez prea tare să fie cum vreau eu. Acum am doi profesori: 

  • fața mea, adolescentă care ar face orice să fie altfel decât zic eu, ar da orice să simtă că are ea control al vieții ei, că este liberă;
  • pandemia care mi-a adus în viață cea mai mare lipsă de control, care mi-a blocat o bună parte din lobul frontal, care se chinuie de zor să mai picteze viitorul cumva.

Dar știți vorba aia, dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să radă, agață-te de planurile de viitor. Și eu îl tot fac să râdă cu planurile mele. 😊.