Când eram însărcinată aveam ca toate gravidele tot felul de temeri. Amintindu-mi de Monica adolescentă răzvrătită și dramatică, eu ca mamă m-am panicat de atunci cu gândul la adolescența fetei mele.

Știu cum mă mirăm atunci că am scăpat eu cu viață din adolescență, deși sigur vremurile nu erau provocatoare ca acum. Îmi amintesc confuzia, dramele de toate felurile din care de fiecare dată ieșeam cu multe lacrimi. Dar îmi amintesc și că nu ascultam de mai nimeni pe atunci. 😊 Deci ce puteam aștepta de la fata mea?

Deși mereu am crezut că adolescența Iniei mă așteaptă undeva după colț, ea tot m-a luat prin surprindere, mai ales că a venit la pachet cu pandemia. Să ai o adolescentă artistă, perfect adaptată atmosferei de la Tonitza, închisă în casă de pandemie, depășește provocările de care îmi era frică în nopțile de sarcină.

    Recunosc că NU – urile care curg în valuri din gura unei adolescente ca Inia, nevoia de libertate, care cred că este în top 3 la ea, ca și la mine, nevoia mea de a controla cât mai mult starea ei de siguranță și sănătate, regulile pandemiei, varza din școala on-line, toate parcă sunt făcute să întindă la maximum rezistența mea!

    Știu că am fost acuzată că i-am explicat prea multe, că am negociat prea des și prea pe larg cu ea, dar acum, dacă simt sigur că trebuie să fac ceva este faptul că trebuie să îi cer cât mai des părerea, să îi dau voie să spună ce vrea cu adevărat, ce nevoi are. Ei și asta sună simplu dacă nu știi cu cine ai de-a face. 🙃 Câte uși în nas primești și la propriu și la figurat până ajungi la o minimă deschidere în comunicarea cu o adolescetă!

    Ce glumă proastă a făcut natura făcând adolescența cu atâtea lucruri care se bat cap în cap! Pe de o parte adolescentul este programat bioligic să se lupte și să se detașeze de părinți, fiind în același timp în vârful perioadei în care experimentează pe toate planurile, și sigur are nevoie de cineva care să îi păzescă spatele. Dar el întoarce fix acum spatele celor care îl pot ajuta la nevoie și mai înțelege tu părinte cum poți să fii prezent, dar nici să nu deranjezi nevoia de autonomie și independență. 

    Prietenii mei care au copiii deja mai mari mă consolează cu replica că se va întoarce mai târziu, că o să fie mai bine peste ceva ani și că acum trebuie să am lozinca #rezist tatuată în frunte. Eu mai repede mă simt că un acrobat cu mai multe mingi în aer, pe care mă străduiesc să nu le scap. 

    Sunt zile mai bune când comunicăm atât de bine și zile când ușa camerei și sufletului ei este atât de închisă, încât am senzația că adolescența este o veșnicie. Mă străduiesc să păstrez un echilibru fie și fragil între libertatea în decizii, după care tânjește atât și limitele sănătoase. Îmi țin sufletul deschis, uneori poate prea deschis, mă arăt cum sunt, când entuziastă și puternică, când vulnerabilă și chiar în genunchi uneori în fața vietii, îmi cer iertare de câte ori greșesc și recunosc de fiecare dată când sunt depășită de situație. Nu mă cred o mamă perfectă pentru adolescenta mea, dar sigur sunt o mamă care iubește mult și speră că măcar prin iubire face cât mai puține greșeli.

    Adolescență lină, draga mea!