De când mă știu cel mai tare mi-au plăcut poveștile. În copilărie le consumam cu sutele și în toate aromele: orientale, rusești, persane, românești, dar mai ales nemuritoare. Preferatele din copilarie erau cele cu prinți pe cai albi, cele cu fete leneșe care o terminau mereu prost și cele orietale în care dispăream cu totul când citeam. Citeam cu lanterna pe sub pătură, când Mama ne închidea lumina, citeam și pe sub bancă la școală, căci târziu m-am lăsat de citit povești. Era singura mea metodă de a fugi de treabă, de teme, de orice nu imi plăcea, fără să primesc morală de la părinți și bunici.

Am început de mică să îmi fac și singură povești, dând culori mai frumoase vieții, punând câte un praf de zână peste  ceva ce arată prea cenușiu, punând câte o pelerină de prinț oamenilor care meritau sau nu niște aripi, alegând tot mai des să fac curcubeu din lumea mea, indiferent de cum arată cu adevărat realitatea.

Când am născut și părea că nimic nu mă pricep să fac bine, am reușit să o cresc pe Inia în cooperare și armonie dând la schimb tot poveșți. 😃 I se zicea domnișoara NU și la fiecare NU eu răspundeam cu o poveste. 3 ani cel puțîn cred că am creat mii de poveșți pentru orice. Povestea ciorbiței, povestea Doamnei Măr, povestea Prințesei Salată, povestea soldațeilor care aveau grijă de sănătate, dar cea mai caraghioasă era povestea statului pe oliță. Se pare că eram așa disperată să o fac pe Inia să stea pe oliță, că inventasem niște personaje așa bine conturate încât ea le-a recunoscut într-un joc pe calculator, mult mai târziu.

Apoi am început să și public câte o poveste, să dăruiesc povești pentru campanii dedicate părinților și copiilor și să realizez că dintre toate momentele în care scriu (ca jurnalist, blogger, PR) tot când scriu poveșți dispare timpul și cuvintele se scurg pe foaia albă parcă singure, iar eu savurez o stare de bine la care altfel ajung greu.

Dacă m-aș fi oprit doar la acest rol al poveștilor în viață mea, probabil că mă scuteam de multe necazuri, dar pentru cei care mă știți bine, eu nu fac mai nimic fără pasiune exagerată. Iar poveștile au devenit cred că de mulți ani o metodă a mea inconștientă de a face față vieții, nu în cel mai realist mod. 

Mi-am umplut mintea și cu tot felul de teorii despre puterea de a-ți ciopli destinul cu mintea ta, despre cum este suficient în viață să alegi să vezi doar partea frumoasă a lucrurilor, curcubeul de la capătul tunelului 🌈 și am început să devin maestră în a selecta numai ce îmi plăcea din viață.

Mi-a mers bine tehnica mult timp, când eram în siguranță printre oameni cu conștiința ridicată și mai ales cu bun simt. M-a ajutat să fac față unor dureri mari, care aveau potențial real de a mă face afiș. M-a făcut să mut munți uneori, deși realist vorbind nu aveam nici forța, nici priceperea pentru asta. Am transformat cu mintea mea niște măgari pricăjiți în zebre magice, că să rămân în poveștile în care credeam, am dus lupte cu moartea tatălui meu, până am pierdut în miros de tei și am transformat totul într-o altă poveste fără sfârșit. Am tot luat lecții de la viață din ce în ce mai dure și poveștile mele se împleteau tot mai greu cu realitatea.

Când m-am decis anul trecut să încetez să mai fac povești altfel decât pentru copii, l-am găsit pe Moș Crăciun în taxi și iar m-am întrebat cât trăiesc în realitate cu ochii deschiși și cât mă îmbăt cu apă rece, în timp ce caii înaripați cu care alergăm prin viață deveneau vizibil niște martoage obosite. 

Și dacă mai aveau nevoie poveștile de o lovitură de grație, ca să nu mai fie stăpâne în viață mea, a venit de curând momentul dramatic în care îi dădeam un sfat de viață adolescentei mele. Și ea m-a pus la punct cu replica: “Mama, eu nu cred că ține în povești. Știu mai bine ce mi se întâmplă și ce am de făcut! Și știi ce, sunt sătulă de poveștile tale! “

Și uite așa a venit trezirea mea bruscă la peste 40 de ani și nevoia urgentă de a reînvața să trăiesc mai conectată la realitate. Și dacă până acum eram mândră că văd partea plină a paharului,  acum fac intensive eforturi de a vedea și partea goală și să învăț să trăiesc cu asta, fără să simt nevoia să arunc cu praf de zane peste un maldăr de rahat. Nu de alta, dar calc în el fără să îmi dau seama și pățesc că în povestea lui Sadghuru cu elefantul. O știți?

Este despre o mâna de soldați bine dotați cu arme, care mărșăluiau prin junglă și le-a ieșit în cale un fabulos elefant sălbatic. Toți soldații au înghețat și își pregăteau armele ca să își protejeze viața. Unul însă, a căzut în genunchi în față legendarului animal începând incantații pline de adorație. Elefantul sălbatic l-a privit o vreme fără să reacționeze și când a simțit că omul se apropie prea tare de el l-a călcat în câteva secunde de l-a făcut afiș. După care a plecat, fără să îl intereseze șocul colegilor soldați, care tocmai își zgâlțâiseră rău bruma de magical thinking.

Duș rece a fost și pentru mine povestea aceasta, căci încă nu știu să renunț la iubirea mea pentru poveșți, care înfrumusețează viață. Cine vrea să vădă mitocani la tot colțul, când poate să le dea aura de eroi neînțeleși? Dar cum spunea prietena mea mai realistă din fire, dacă nu stai cu ochii căscați la realitate ce șanse ai să vezi cu adevărat și partea ei periculoasă și partea ei frumoasă?

Cred că e cazul să păstrez poveștile doar pentru copii, să mă dezvăț să mai pun haine de cavaleri pe oameni care nu dau doi bani pe salvarea lumii, să nu mai văd zane bune în femei care fac doar ce pot să le fie un pic mai bine lor și celor din jur, să văd marea că pe o apă adâncă, nu că pe un semn al destinului fără margini, și viața să o iau așa cum este, fix în față. 

Și ca să nu sufăr de dorul poveștilor mi-am promis să scriu mult mai multe pentru copii, în 2021, să public din ele cu prima ocazie, să fac tot anul noi biblioteci sociale cu Raluca Chișu și să mă implic în orice campanie cu povești, care sunt dedicate copiilor.

Să ne fie nouă adulților realitatea suficientă, fără să simțim nevoia de a fugi din ea, prin atâtea metode, unele parcă mai periculoase decât altele, căci iluzia are picioare scurte până la urmă și te lasă când ți-e lumea mai dragă! Vă zic, căci am simțit-o din plin pe pielea mea.