Când am citit Momo de Michael Ende și am descoperit termenul “Hoții de timp” a tremurat sufletul în mine. Am devorat cartea fix când eram în plină izolare dată de pandemie. Și am rezonat perfect cu ceva ce suna a teoria conspirației pentru bietul om modern. O vreme, la început de izolare m-am trezit cu niște timp în brațe și părea că brusc viața mea are șansa de a da reset. Alergătura în care trăiam cu încântare înainte de a fi închisă în casă de virus se vedea acum altfel. Fix ca în carte: “Timpul este însăși viața. Viața sălășluiește în inimă. Cu cât oamenii îl economisesc mai mult, cu atât au mai puțin”.

Mai că începeam să găsesc și vinovați în exteriorul meu. Contexte, oameni care mă făceau să trăiesc mereu contra cronometru, mereu cu agenda pe jumătate înroșită de urgențe, mereu cu ceva ce nu apucasem să fac.
În primele luni, în care trăiam un soi de freeze totuși, am reușit să îmi încetinesc ritmul, să mai urc în topul activităților zilnice lucruri care îmi făceau bine: yoga, sport, scris de plăcere, plimbări, conversații cu prietenii. Era ca un fel de “terapie de criză” acest nou mod de viață care, privită obiectiv, nu avea nimic special în ea. Doar că brusc spuneam mai mult DA pentru răsfățul meu și mai puneam la coada listei activitățile care îmi consumau mai multă energie decât îmi aduceau. Dacă o vreme îmi făcea plăcere să stau seara la un film sau un serial pe Netflix cu Inia, în câteva săptămâni am început să simt iar că o oră in fața ecranului nu își merită prețul în timp. Că pot să fac ceva mai util în loc de relaxarea cu fata mea.

Cândva, un prieten bun psiholog mi-a explicat că noi oamenii avem un soi ciudat de a ne umple zilele cu activități care ne consumă energia și că lăsăm la coada listei timp pentru noi, timp cu activități care ne încarcă de energie. Această energie ne ajută să facem față în restul multelor ore cu activități consumatoare. Psihologic vorbind orele multe dedicate activităților profesionale, gospodăriei, cumpărăturilor, transportului, familiei (da și eu am ridicat din sprâncene, dar se pare că totuși în familie se consumă multă energie 🙂) sunt ore care ne consumă din energie și pentru a nu ajunge pe minus, trebuie să și compensăm pe undeva. Când am fost pusă să scriu liste de activități care mă încarcă într-o săptămână am realizat că le căutam cu lumânarea prin programul fiecărei zile și deci sigur nu ajungeau să compenseze avalanșa de provocări care mai mult mă consumau.

Atunci am început să mă scuz spunând că eu am ales o meserie care mă încarcă, care îmi aduce stare de flow adesea și mă bucură mult, deci am multe dintre orele cu activități profesionale care sunt cu + pe energie. Chiar și așa la sfârșitul unei zile simt oboseală iar din asta deduc că o fi el flow, dar tot se simte niște minus în energie care trebuie cumva compensat.

Așa că am început să fac în mod conștient loc în programul zilnic orelor “de încărcare”. Timp pentru mine. Și o vreme a mers. Dar după câteva luni iar am început să simt că cineva îmi fura timpul, că iar trăiesc contra cronometru viața zi de zi, că iar au cîștigat pe furiș Hoții de timp și că iar viața nu e a mea cu totul, deși acum stau mai mult închisă în casă (yach, sper să se termine curând limitările astea). Nu mai “consum” timp cu evenimente, transport, întâlniri, discuții care păreau marii “consumatori” înainte de pandemie, dar în realitate erau fix lucrurile care îmi plăceau, care îmi creșteau bucuria și deci erau plus energie.

Și văd în jur că nu sunt singura care acum, după marile izolări și revelații de pandemie, se simte cu energie și mai puțină, cu oboseală tot mai mare, cu frustrarea că cineva îi fură timpul și deci viața. M-am oprit in fața Domnului Timp să îl iau la rost și mi-a zâmbit cu înțelepciune. M-am tot gândit cine sunt Hoții de timp și cum să îi opresc. Și la urmă m-a lovit revelația faptului că eu caut în exterior ceva ce este în interiorul meu.

Nu îmi fură nimeni timpul, dragii mei. Nu mă obligă nimeni să aleg mai mult să mă consum punând la coada listei vieții mele acele activități care îmi plac. Nu se întâmplă nimic dacă acum o să las treburile din casă neterminate și fug să fac un om de zăpadă afară. Nu se dărâmă Universul dacă încep să îmi pun în agendă mai multe dintre activitățile care îmi plac, oameni care mă încarcă, și nu mai dau șanse inutile celor care cred că viața este făcută să ne chinuim, să demonstrăm, să facem mai mult decât să fim🤷🏼‍♀️.

Știu că eu așa trăiesc de o viață și că a “face” este verbul care mă definește, dar dacă nici pandemia asta nu a reușit să mă facă să înțeleg că este la mine în mână ce aleg să fac cu timpul meu, înseamnă că doar eu sunt HOȚUL DE TIMP. Și poate dacă am înțeles asta o să fiu în stare să mai schimb ceva, să fiu mai blândă și mai bună cu mine, să îmi dau timp pentru ce îmi place și mă încarcă, să văd cu claritate ce îmi este bun în viață și în ce merită să investesc.

Timpul este resursa mea valoroasă și aș fi mai înțeleaptă să o investesc conștientă în oamenii care merită, în activitățile care sunt pe plus pentru mine (orice fel de plus), dar mai ales în mine, cu drag și blândețe. Asta vă doresc și vouă ca să nu ajungeți să trăiți ca în povestea lui Momo.