Mi-am pierdut calea și mă întorc la ea

Nu știu alții cum sunt, dar eu am tendința de a mă trezi mai greu când o iau pe drumuri greșite în viață. Simt până la urmă că nu mai este de multă vreme calea mea, dar rezistența mea de taur perseverent mă ține mult prea mult pe căi greșite.

Căutând luminița de la capătul tunelului mă las păcălită, ca în povești, de drumuri lăturalnice. Drumurile pe care alții le luminează cu succes, dar pe care eu sunt și rămân musafir. Merg pe ele cu încăpățânare, îmi pierd penele în lumina asta artificială și tot sper că ies la liman.

Nu ajung niciodată nicăieri, când mă las călăuzită de alții, pe drumurile lor. Îmi consum atât de tare energia și sunt tot mai confuză, că nu îmi mai recunosc calea, nu mă mai cunosc și nu mă mai iubesc cu adevărat.

Dar mereu mă lovesc cu capul de un prag de sus și când sângerez suficient, fac cale întoarsă. Am sperat uneori că este o scurtătură undeva către sufletul meu. Nu există! Nu ajungi niciodată la tine pe scurtătură!
Ori caști bine ochii și inima și îți regăsești drumul și cu pași hotărâți te întorci la poteca ta, ori te lași orbit mereu de luminile venite de la alții și te apropii de prăpastie periculos de mult.

Mereu m-a impresionat legenda sirenelor. Acum înțeleg drama marinarilor care se lasă fermecați de cântecul sirenelor, cred în iluzii și îți găsesc sfârșitul pe fundul mării.

„Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.”

Glossă, Mihai Eminescu

Pentru că am simțit deja că mă scufundă vraja cântecului de sirenă aleg în această perioadă să fac ca Ulise. Să îmi astup urechile o vreme, să mă leg de catarg, până trec prin mările prea învolburate. 

Știu că undeva în depărtare, după ce ies din furtună este cuminte și prietenos drumul meu. Poate că nu mai are pe el lumini jucăușe și flori de primăvară. Dar  este singurul care mi se potrivește și pe care știu sigur că pot clădi castele. 

Toți avem un drum al nostru. Ne pierdem uneori de el, ca să îl regăsim cu mai mare convingere. Cu cât ne lăsăm mai ușor fermecați de cântecul de sirenă al altora, cu atât avem mari șanse să ne scufundăm.

Pe mine mă scuzați dacă o vreme îmi astup urechile! Încep să mă leg și de catarg. Marea mereu mă cheamă. Am sperat că mă va îmbrățișa. Aleg să rămân totuși legată de sol, de catarg. Ma întorc la calea mea…


2 gânduri despre “Mi-am pierdut calea și mă întorc la ea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s