Nu vreau sa ma opresc din zbor

Sa zbori inseamna portia de adrenalina, pentru multa lume. O astfel de experienta schimba culoarea vietii, macar pentru un timp. Pentru mine sa zbor este mai mult nevoia de libertate, de plutire, de alta dimensiune, undeva in afara spatiului in care traiesc si in care ma simt, prea des, limitata.

Am copilarit cu cartile lui Jules Verne, cu Mary Poppins si mai ales cu multa libertate. Inca de atunci visam la calatorii cu balonul in jurul lumii, la zboruri in alta galaxie, si experimentam de cate ori puteam sarituri cu umbrela din pod, sarituri de pe capitele de fan, dar mai ales visatul cu ochii deschisi. Visam la zbor, la casute pe un nor, la alte dimensiuni, la stele.

Apoi mi s-a tot zis sa fiu cuminte, sa nu mai fac nimic periculos si incet, incet m-am cumintit si am ramas doar visand la zbor.

Cand am urcat prima oara in avion, la peste 20 de ani, am simtit cum este sa te relaxezi cu adevarat. Am realizat ca pentru un om ca mine, care poate fi acuzat de un soi de ADHD, singurul remediu ca sa ma opresc din nevoia de actiune si de control este sa fiu in zbor. Acolo sus este singurul loc unde nu mai am nimic de facut si reusesc sa ma predau cu totul in bratele Vietii, sa ma opresc din a controla, a actiona, a face. De atunci am incercat zeci de tehnici de relaxare si tot in zbor, in orice fel de zbor, este singurul loc unde imi iese cu adevarat. Asadar am inceput sa fac eforturi mari, ca sa am sansa de a zbura.

Am zburat cu avionul cat m-au tinut buzunarele. Fiecare zbor este pentru mine o pauza totala de la realitate, o relaxare deplina care ma tine saptamani bune, o noua revelatie a faptului ca sunt atat de neputincioasa in realitate in fata vietii, ca zbaterea mea permanenta este chiar de ras. Pacat ca dupa o vreme de viata cu picioarele pe pamant uit iar si iar acest adevar.

Apoi am zburat cu balonul si a fost un vis din copilarie devenit realitate. M-am simtit ca in cartile lui Jules Verne si o vreme am crezut ca a fost cel mai frumos zbor din viata mea. Dar ma stiti, nu stau eu mult timp cuminte si am incercat ceva cu mai multa adrenalina si m-am dat cu parasuta.

Am mai scris despre saltul cu parasuta, despre experienta mea cu baietii faini de la TNT Brothers, care mi-au implinit visul de a zbura peste mare si de a ma arunca cu parasuta. A fost o experienta intensa, cu cea mai multa adrenalina din viata mea, cu senzatia de freeze atunci cand am fost smulsa la propriu din avion, dar si o plutire care a facut sa merite toata asteptarea de peste 30 de ani. Atunci mi-am zis ca mi-ar placea sa plutesc cu parasuta mai mult timp si mai lin…Asa ca am inceput sa caut metode de a zbura iar.

Si m-am tot straduit sa ma dau cu parapanta. Ani buni am cascat gura la cerul pe care parapantele zburau lin si de fiecare data ceva nu imi iesea. Ba nu era vremea buna, ba aveam alte planuri in familie si dorinta mea nu era prioritate, ba mi se tot zicea ca e prea periculos pentru o mama tanara, care trebuie sa traiasca fara riscuri, caci are un copil de crescut…mai mereu decideau altii pentru mine si eu ramaneam cu visul meu neimplinit.

Am reusit apoi sa ma dau cu motoparapanta si atat de frumos a fost sa zbor ca o pasare pe la Rasnov, ca nu am rezistat rugamintilor Iniei, de a o lasa si pe ea sa se dea. Tot atunci mi-am promis sa nu mai las verile sa treaca fara sa zbor si cu parapanta.

Si datorita bunei mele prietene, am reusit in vara aceasta sa ma dau cu parapanta, chiar la Bunloc, loc langa care am locuit multi ani. Sa te dai cu parapanta poate fi o experienta cu multa adrenalina, dar eu mi-am dorit mai multa bucurie de a pluti ca o pasare, de a vedea de sus lumea, de a ma lasa in bratele unei puteri mai mari. Cel care conduce parapanta (caci m-am dat impreuna cu un instructor pasionat, Marius Duta) invata sa simta vantul, sa vada traiectorii ale curentilor de aer, sa imblanzeasca „caii putere” din vazduh. Il simteam pe Marius ca stie ce cauta, cand imi spunea ca mai avem putin si il prindem, ca stie ce vede in jurul nostru pe cerul albastru, unde eu evident ca nu vedeam si nu simteam nimic. Nevoia mea traditionala de control, de a sti si de a face erau acolo sus inca activate, si asta ma incurca si pe mine si pe el. Din fericire, in cateva minute am reusit sa cedez cu ochii in lacrimi, orice urma de control si sa ma simt ca o pasare pentru aproape 17 minute, pentru care ii sunt cu adevarat recunoscatoare instructorului. A fost ca un apogeu al tuturor experientelor de zbor, am fost in sfarsit ca o pasare, am vazut in liniste cum se vad dealurile si campurile de pe aripa unei pasari si cred ca am transformat cumva adrenalina in serotonina, desi nu stiu cat este de corect medical sa ma exprim asa.

Cat am zburat am simtit ca scap de toate presunile si restrictiile care mi-au dat de furca mult in viata asta, ca as putea cumva sa invat sa traiesc fara cuvantul trebuie, fara a ma obliga sa fiu pe placul si pe gustul altora, ca viata mea este atat de scurta si de mica la nivelul intregului Univers, incat aproape fiecare secunda ar putea fi traita mai frumos. Acolo sus se schimba mult raportul cu realitatea materiala din jur si chiar cred ca fiecare experienta de zbor este ca o revelatie spirituala. Pentru mine asa este sigur. Asa ca nu ma voi opri din zbor prea curand, caci nimic nu ma face sa simt libertatea si viata mai intens, ca o clipa de plutire!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s