Dor de teatru in pandemie

Ce dor imi era de teatru! Multa lume considera teatrul un lux, unii chiar un moft sau o frivolitate. Pentru mine teatrul mereu a fost o alchimie. Intru in sala cu o anume compozitie chimica si sufleteasca si ies mereu alta. Nu se vede cu ochiul liber, dar eu stiu ca atunci cand traiesc intens in pielea fiecarui personaj, se ia pe sufletul meu cate o urma de ADN nou. Si in perioada urmatoare vad lumea prin ochi un pic diferiti. Brusc este mai mult rosu, acolo unde era doar alb sau durerile mele sufletesti devin mofturi de domnita de pension. Uneori incep sa imi vad brusc defecte, cu care eram asa invatata, ca renuntasem sa mai schimb ceva.

La o piesa de teatru de la UNDERCLOUD am vazut ca, in aburi de pandemie, sufletul meu risca sa treaca de la optimism la prea mult realism si chiar la acritura curand. Daca nu cumva am ajuns deja sa fiu asa. 😔

Am realizat, prin pielea unui personaj rational si acru, ca nu mai vad de ceva timp pe cer nori cu forme de inorogi, ca iarba este tot mai uscata, ca de la atata izolare sociala si masti, oamenii din jur se transforma intr-o masa de suflete amestecate, fara pic de contur.

Am vrut apoi sa fug in pielea personajului urmator. Un suflet bun care se incadra perfect in matrita barbatului las. Hainele de barbat mereu ma strang si senzatia ca ma scurg in postura acestui personaj m-a facut sa ies repede din rol si sa fug la ultima mea sansa de personaj echilibrat.

Am incercat sa vad prin ochii lui culorile curcubeului pe o panza perfect alba. Pe vremuri, asta imi iesea usor. Acum doar m-a uluit albul fara contur, fara perspectiva.

Am iesit cu greu din pielea personajelor, cand piesa s-a terminat. Abia incepusem sa imi schimb perspectiva despre viata mea din acest an de gratie 2020.

M-am inclinat in fata actorilor, care dupa atata pauza, parca sunt si mai cu inima la vedere! Si am ales sa imi pastrez lectiile de viata.

Vreau sa vad iar nori cu forme de inorogi si o sa tot casc gura la ei, in loc sa citesc stiri si sa adun frici, de la cei care au de imprastiat durere in toate directiile.

Sigur pot sa fiu si responsabila cu viata mea si a celor din jur, fara sa ajung sa nu mai am pic de sclipici in priviri. Pana la urma nu ne vrea nimeni la final de criza sanatosi la trup si cu ochii goi de lipsa de viata, nu?

Si ceea ce a facut zilele acestea Chris Simion-Mercurian si echipa UNDERCLOUD a fost ca o gura de aer pentru oamenii care isi simt sufletele mai bine prin teatru.
La multi ani, Chris! ❤️


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s