Cand eram mica, mi se spunea ca nu am voie la soare pentru ca faceam un soi de alergie. Pe vremea aia nu era asa la moda alergia la soare si parintii mei faceau eforturi sa ma fereasca cat puteau de el. Va dati seama cata frustrare adunam, cand prietenii mei mergeau la mare si eu trebuia sa stau la umbra, ca o printesa de sticla, departe de El, de Soarele care evident ca ma fascina.
Ca adolescenta am inceput sa incalc regulile si am fugit la mare pe furis si am facut prima insolatie, prima arsura, am vazut primul rasarit de soare. Dupa atatea interdictii am stat ca disperata la soare si nimic nu mai conta. Extremele duc la reactii extreme, aviz parintilor.
Mi-a luat ani apoi sa imi reglez relatia cu Soarele, care mereu ma atragea, de care imi era frica uneori, dar de care ma simteam atat de atrasa. Am lucrat mai tarziu in campanii de health & beauty si am invatat, cu multe argumente stiintifice, sa ma tin departe de Soare si am facut exces de zel, in protejarea copilului meu, care inota in lotiune de protectie solara, cand era mica. Si aici cred ca tot o extrema a fost, doar ca Inia mea a fost mereu contra si a mai echilibrat balanta.
Apoi am invatat sa ma apropii cu moderatie de el. Frica a disparut si iubirea mea pentru Soare s-a combinat cu fascinatia pentru mare. Consumate in portii mici si dese mi-a adus bucurie de viata, detasare aproape terapeutica de probleme si un strop de romantism.
La fiecare tristete aveam mereu catre ce sa fug, la ce sa visez, de unde sa imi iau seva regeneratoare. Am ajuns de cativa ani sa ma tot identific cu o pasare Phoenix, pe care tot visez ca o sa mi-o tatuez ca un pact pe viata intre mine si El, Soarele care ma hraneste, Soarele care imi da speranta, Soarele care ma poate insa si arde, daca visez prea mult la El.
Mama imi povesteste in fiecare an, de ziua mea, ca atunci cand m-am nascut era o zi de primavara cu foarte mult soare, ca m-am nascut in lumina puternica, lumina de care sunt fascinata de cand ma stiu.
In aproape toate culturile Soarele este sursa vietii, sursa principala de caldura si lumina luand forma unei zeitati puternice, venerata in ritualuri dintre cele mai diverse. El este zeitate suprema in Imperiul Inca, iar la egipteni el ia forma puternicului zeu Ra. La hindusi Surya este un mare zeu, cultul sau s-a raspandit in intreaga lume. Pentru hindusi Soarele fiind perceput ca sursa directa de viata in lumea materiala, cat si ca simbol al Divinitatii Absolute.
Si pentru daci Soarele era un simbol al renasterii. Ca si in cazul multor alte civilizatii in legendele lor Soarele “moare” la apus si renaste de fiecare data dimineata fiind simbolul renasterii si vesniciei. Pentru daci Anul Nou începe la data echinoctiului de primavara, in luna martie, cand Soarele incepe sa recapete puteri si ajuta natura sa renasca.
Recunosc ca si eu simt ca renasc in preajma Soarelui si cea mai puternica infuzie de energie simt ca o primesc la un rasarit de soare.
Si daca mi-a fost dor de ceva vara asta mi-a fost dor de rasaritul din Vama. Cea mai senzuala intalnire cu Soarele, parca doar acolo poti sa o ai, dimineata pe la 5:00, cand se aud in sfarit doar marea si pescarusii. Pare o frivolitate sa imi lipseasca ceva atat de simplu… un rasarit de Soare.
Sa fie asta cea mai mare pierdere a mea din vara lui 2020? Sigur ca nu, dar inca mai sper la putina normalitate, la intalnirea cu El, Soarele meu drag, la o renastere pe toate planurile.
