Nu stiu daca mi-a fost vreodata mai clar ca acum, faptul ca fiecare traieste in lumea lui. Si asta nu ar fi nimic, daca am putea sa traim cu totul in realitatea din capul nostru, dar noi trebuie sa convietuim si in realitatea concreta, unde ajungem sa ne calcam pe bataturi, sa ne facem rau unii altora, adesea fara intentie.
Daca in majoritatea timpului mi-a fost usor sa ma tin departe de conflicte (tehnica este simpla, am invatat-o de mica…nu ma bag in barfe, nu fac tabere, incerc sa vad faptele si nu vorbele, fapte pe care le verific din mai multe surse) lunile acestea imi este tot mai greu sa nu “votez” cu o tabara sau alta. Imi este tot mai greu sa vorbesc o limba comuna cu cei care imi spun in fata ca nu exista COVID, ca nu sunt oameni care au murit de aceasta boala sau sa vorbesc limba oamenilor care mai au putin si se baricadeaza definitiv in casa, in speranta ca au sanse sa controleze deplin pericolul.
Imi consum energia de luni bune in a ma tine sanatoasa la minte (atat cat este posibil intr-un an in care toata planeta geme de durere) si cel mai greu nu imi este sa respect regulile, sa imi inghit frustrarea ca mi s-a redus placerea de a trai, cel mai greu este sa inteleg perspectiva tuturor si sa o accept fara sa judec.
Cine sunt eu sa pricep cu adevarat cine “vede” mai bine realitatea? De ce eu, care cred in stiinta si dovezi concrete, am mai multa dreptate decat cel de langa mine, care crede mai mult in puterea divina, care la cerere il fereste de boala si de tot ce este rau in lumea asta? La urma urmei si eu am langa mine oameni care sunt mult mai rationali ca mine, care imi spun mereu ca nu exista inorogi, ca acum nu sunt o persoana “safe” cu care sa te intalnesti.
Si atunci, cum decizi mai bine pentru tine si familia ta? In ce realitate alegi sa iti petreci anul 2020?
Eu tot sper sa stau in echilibru, la mijloc, sa nu ma panichez prea mult, dar sa respect cat mai strict regulile de igiena, cu care oricum eram mega stricta si in viata anterioara COVID.
Dar echilibrul meu nu este perfect…si ma zgaltaie cand cineva apropiat inclina balanta intr-o parte sau alta. Si ma inclin, uneori cad intr-un genunchi si imi ia ceva timp sa ma ridic intr-un echilibru din ce in ce mai greu de tinut.
Poate ca au dreptate inteleptii care spun ca nu conteaza ce ti se intampla, conteaza cum reactionezi. Reactionez uneori cu frica si dau doi pasi inapoi, reactionez gandindu-ma ca este mai bine sa fiu preventiva, decat sa ma insel in estimarea realitatii, iau distanta tot mai mare de cei care inclina prea tare balanta intr-o extrema sau alta si in fiecare zi ma trezesc cu dorinta de a mai trai din plin o noua zi de viata. Daca am castigat ceva de la aceasta pandemie, am castigat aceasta stare de prezenta. Atat de intense sunt zilele mele de acum, ca o sa am senzatia peste ani ca am trait in 2020, cat altii in zece ani.
Si recunosc ca ma simt linistita langa oameni care vad realitatea un pic mai aproape de ce vad eu. Cum am patit cu prietena mea Jo, cand vorbeam despre Luna. Si ea si eu vedeam luna ca un mare chip de femeie. Si ea si eu vedeam ca are un ochi un pic trist, si ea si eu percepusem Luna la fel, inca din copilarie. Eu de curand chiar ma straduisem sa conving si pe altii ca Luna noua este cu chipul un pic melancolic, si multi zambeau, caci nu vedeau nici ochii, nici nasul, nici gura, cu atat mai putin melancolia. Atunci m-am multumit ca am gasit macar un om care vede Luna ca mine si imi pastrez zambetul melancolic.
Sper sa fiu in stare sa ma tin aproape, si in lumea concreta a lui 2020, de oameni care ma trag catre echilibru. Extremele imi fac rau, nu mai am putere sa duc realitati nici prea gri, nici prea roz. Vreau doar sa raman cat mai rationala si mai conectata la fapte, sa nu-mi fac rau si sa nu fac rau.
Cer oare prea mult de la viata?
