Cu ceva timp in urma, incheiam niste ani de terapie, care m-au ajutat mult sa ma adaptez unui oras zbuciumat ca Bucurestiul, vietii din corporatie, inceputului de parinteala, multor schimbari mari din viata mea. Ajunsesem sa fiu atat de dependenta de terapeutul meu, ca simteam ca nu mai pot sa fac ordine intre ce invatasem de la el si ce eram eu, cea autentica. Cand am iesit pe usa la ultima sedinta, am ramas cu o convingere. Stiam atunci ca nu o sa rezist in viata asta agitata, daca nu scriu, prea traiesc imprastiata in exterior, prea mult este despre ce vor altii si doar scrisul ma putea aduna in sufletul meu.

Am promis atunci ca o sa ma tin de recomandarea terapeutului meu. Si am tot continuat sa scriu pentru mine in jurnal si in tot felul de agende dragalase. Mereu mi-am zis ca scrisul este ceva cu un scop clar – o poveste, un text de presa, o scrisoare de iubire, un document util etc. – ori este cel mai intim mod de a te dezgoli pe hartie. Si cum eu sunt o persoana discreta cu dedesubturile inimii mele, scrisul a ramas mereu defularea mea, intimitatea mea, plansul meu scrijelit pe hartie, intrebarile mele, pe care viata mi le tot arunca in nas. In rest, traiam tot agitat si in exterior, cum estimase deja Adrian, fostul meu terapeut.


Cand viata mi-a mai tras presul de sub picioare, am mai revenit la gandul scrisului ca metoda de impartasire, de vindecare, de supravietuire si ma apucam sa scriu mai structurat o viitoare carte, un text mai insailat, dar niciodata nu aveam timp sa ma gandesc la un blog. Am atatia prieteni dragi, pe care ii admir, din lumea aceasta a scrisului online, incat aveam senzatia ca nu mai era loc de inca o incercare timida de blog.

A venit izolarea, am ajuns sa imi adun sufletul acasa, sa ma opresc din alergat, dar si sa dau pe dinafara ca o locomotiva cu aburi. Mintea mea cauta o cale de scapare si atunci probabil am ajuns sa ii dau dreptate lui Adrian.

In pandemie eu am realizat ca scrisul este mai bun ca un Xanax! Un pic de placere si niste stare de flux e tare buna la casa omului! Nu pricep inca de ce aleg zilnic sa impart ziua in multe ore de responsabilitati, ore de griji, ore de provocari si la urma, daca mai am timp, poate putina placere! M-am decis sa mai schimb raportul acesta, in viata post COVID 19. Vreau deci mai multe momente de placere! Mi-am facut deja loc in viata pentru orele de yoga, orele de sport si scrisul este mai mult de placere acum, dincolo de meseria mea.

Cineva imi zicea sa ma inregistrez cu un reportofon, caci povestesc mai bine decat scriu, dar ma intreb acum, ce imi face mai mare placere, sa vorbesc direct cu oamenii sau sa scriu? Voi vedea, dupa longevitatea acestui blog. 🙂

Pana una alta, scrisul ma mangaie, ma dezgoleste, ma face sa ma simt mai aproape de prietenii cu care inca nu ma intalnesc, cat as vrea si ma tine adunata in inima mea. Deci, daca ma vedeti mai tacuta decat ma stiati, recunosc ca imi mai pun deoparte cuvinte in traista, pentru scrisul care nu mai este doar o meserie, este o dulce placere. Si sper sa ramana asa!

Multumesc prietenei mele, Lucia Radu care m-a ajutat sa fac acest blog si sa ma deschid lumii si asa!

Multumesc celor care ma cititi!

❤️