Am crescut cu multe carti, cu povesti, romane mai mult dramatice decat motivationale, am jucat si am iubit teatru de mica si ma vad acum oglindita in copila mea adolescenta, care parca face toate caracteristicile mele sa se vada si mai bine. Ma enervez cand o vad ca are momente de drama queen, dar imi dau seama ca are nevoie urgenta de scena, curs de teatru, ceva care sa o ajute sa isi joace toate emotiile de care a avut parte din plin in ultimii ani, si in acelasi timp realizez in oglinda ca am drama in sange si eu, si ca doar o tin in frau in mod social rezonabil, pentru ca am invatat asta in timp.

Cat puteam sa merg mai des la teatru, la opera, la spectacole de orice fel imi traiam nevoia de emotie artistica prin altii si in rest nu ajungeam sa amestec atat de tare visul unei vieti ca in romanele din copilarie, cu realitatea, care oricum imi servea suficiente surprize. Dupa luni de zile de izolare sociala, griji, frici, lipsa de orizont clar, incep sa ma relaxez un pic, iese adrenalina si se vad mai bine urmele evenimentelor.

Un mare gol, un mare sentiment de lipsa de libertate si control se iveste de sub toate emotiile tinute in frau. Nevoia de viata intensa se face simtita ca o compensare a conformismului in care am trait fortat in lunile acestea. Si ca o oala sub presiune, care vrea sa rastoarne capacul si apa fierbinte peste tot, asa iese parca viata din mine acum, si o tin tot mai greu in frau.

Imi vine sa zbor, imi vine sa fug departe, imi vine sa devin brusc mai putin rationala, imi vine sa traiesc ca iarba si florile, in vartejul revenirii la viata, cucerind viata iar si iar, cerandu-mi dreptul la fericire, pe care toti il avem, pana in secunda cea din urma.

Si ma lovesc de zidul fricii, care imbraca forma rationalului, a preventiei care face din noi fiinte sociale, chiar si in momente de criza. Sunt prea jurnalist ca sa nu stiu ca mai e mult pana se termina cu adevarat pericolul, sunt prea mama ca sa nu am grija sa fim in siguranta, asa ca imi pun la loc in tolba orice gand de razvratire, de aventura cu aroma de mare, si matur ultima farama de rabdare de prin colturile sufletului meu, ca sa mai astept.

Aleg viata, chiar daca ea acum nu se manifesta asa spectaculos, ca intr-o piesa de teatru, aleg sa ma uit la rabdarea copacilor si sa invat de la ei faptul ca uneori a trai inseamna si sa fii cuminte si stabil, la locul tau.

Oare cat mai pot sa fiu copac?