Pe mine pandemia m-a prins citind o carte, care m-a atras prin titlu, nu prin subiect. Sa nu faci rau este o carte scrisa de un neurochirurg vestit, Henry Marsh si este plina de povestiri despre operatii pe creier, despre oameni tineri sau batrani pe care autorul incearca sa ii ajute sa mai castige cativa ani sau zile de viata. El nu vorbeste nicaieri despre salvarea unor vieti, el vorbeste despre indepartarea finalului, despre pacientii care au sansa sa mai imbratiseze pe cineva drag. Citeam asa ceva in incercarea de a face pace cu medicina, dupa ce am stat prea aproape de ea, in rolul de suprema neputinta, cand Tatal meu murea si nimeni nu mai putea face nimic sa il opreasca.

Dupa cateva zile de pandemie si vesti despre medici care se luptau in Italia cu virusul incoronat, nu am mai putut citi cartea asta si am amanat-o pentru vremuri mai bune. Am avut unul sau doua cosmaruri in care se amestecau operatiile pe creier cu imaginile despre bolnavi luati cu izoleta si evident cu cateva fragmente cu Tata suferind intr-un pat de spital. Dupa ce stai ca mine luni bune prin spitale, trecand zi de zi prin caruselul sperantei si deznadejdii, ajungi sa nu mai ai o viziune prea obiectiva asupra meseriei de medic. Si m-am tot analizat in acest an, caci nu imi place sa imi construiesc relatiile cu oamenii pe iluzii si proiectii, care nu sunt neaparat realitate.

Si am pendulat in lunile acestea intre frica de a ma apropia de spitale, unde parea ca totul este dramatic, grija pentru toti cei care sunt in lupta cu un virus necunoscut si isi risca viata, si gandurile de anul trecut, despre cum poti sta nas in nas cu moartea zi de zi si sa ramai uman, sa pastrezi puterea lui “a nu face rau” in sufletul si actiunile tale.

Si cum viata imi trimite adesea raspunsuri prin experiente la care trebuie doar sa fiu atenta, de cateva zile tot intru in contact cu acest subiect. Am cunoscut intamplator un tanar medic rezident chiar la Matei Bals, care traia probabil experienta vietii lui in aceasta perioada de pandemie. Cand l- am intrebat de ce a ales specializarea de infectioase si ce ii este cel mai greu sa duca, mi-a spus ca cel mai greu ii este sa se adapteze modului in care pacientii ii percep pe medici ca pe niste zei. In rest, era impacat cu alegerea specializarii de medic infectionist, pentru ca este singura medicina care cu adevarat poate invinge boala! Ce viziune diferita de cea a unui om nepriceput ca mine!

Apoi am fost nevoita sa ajung la un control chiar in spitalul in care Tata a murit acum un an si sa trec prin toate fricile si amintirile care ma inspaimantau. Dar am dat acolo parca de cel mai safe si calm loc din Bucuresti, cu oameni incredibil de linistiti, empatici, care si sub mastile si manusile care le dau deja iritatii, isi fac meseria. I-am vazut de data asta fara aura de zei, i-am vazut ca pe niste oameni, prietenii cuiva, tatii unor copii, iubirile cuiva, copiii cuiva… Cei pe care i-am intalnit eu acum, au aratat si in vremuri grele ca au pastrat omul sub halat, dar a fi om nu inseamna doar sa fii empatic, inseamna sa te si doara, sa si simti neputinta, sa poti sa te imbolnavesti chiar de la pacientul pe care vrei sa il salvezi, sa iti fie frica de moarte, chiar daca ai invatat sa traiesti cu ea prin preajma. Acum am reusit sa vad ca dincolo de halate sunt oameni. Ca multi dintre ei nu numai ca nu se cred zei, ba chiar nu stiu cum o sa se termine lupta cu boala, dar merg in lupta cu ce arme au si viseaza la fel ca oricare om, se indragostesc, plang si rad, cautand sa vada stelele si prin tavan uneori.

Mi-ar placea sa imi pastrez genul acesta de perceptie si cand o sa ma doara tare si imi va fi frica, pe un pat de spital. Mi-ar placea sa pastrez in priviri omul, sa stim si noi pacientii si medicii, ca stelele sunt acolo sus pe cer, indiferent de cata suferinta este aici pe pamant. Ca ne este la fel de frica si ca iubim la fel, iar rolurile in care suntem nu sunt sufletele noastre.

Si am indraznit sa dau un sfat tanarului rezident. L-am rugat sa isi pastreze umanitatea, spunandu-i ca din experienta mea cei mai buni medici, ca si cei mai buni profesori sunt cei care au ramas umani dincolo de rol, desi sunt constienta, ca nu le-a fost usor!