Imi aduc aminte cand psihoterapeuta Manuela Tiron m-a provocat sa scriu o poveste despre mine. Sunt multi ani de cand era terapeuta mea si eu eram o tanara corporatista care abia invata sa traiasca in Bucurestiul agitat.
Am scris ca din stomac povestea Libelulei! M-am simtit libelula si am savurat sentimentul acela de regasire fabulos, pe care scrisul ti-l da cand il lasi sa curga fara scop si granite!
O sa public si povestea initiala pe blog, dar acum vreau doar sa va indemn sa faceti acest exercitiu care o sa va duca in interiorul vostru, in cel mai simplu mod. Si ce poate face omul in izolare? Sa se caute! Sa se caute prin toate buzunarele sufletului, sa treaca apoi la buzunarele mintii, poate chiar in cele ale ficatului, prin globul ocular, prin pliurile ridurilor, prin celule ascunse! Eu m-am cautat atunci prima oara autentic! M-am gasit sub forma unei zvelte libelule!
Eram albastra cred, dar este posibil sa ma insel acum. Imi cam schimb culoarea dupa ce mai invat cate ceva de la viata! Ce am simtit in povestea mea cel mai clar era plutire, era libertatea de a zbura cat mai aproape de cer. Mai tarziu am gasit termenul in engleza… Dragonfly. Cam pretentios pentru mine.
Povestea mea cred ca vine de cand aveam 6 – 7 ani, si alergam pe malul Putnei dupa cele mai colorate si mai mari libelule. Faceam intrecere cine prinde mai multe. Nu pricep nici pace cum le prindeam cu mana! Aveam colectie de libelule, albastre, rosii, verzi! Luam la scoala numai 10 la biologie pe insectarele cu libelule! Acum m-as chirci de durere sa vad un copil prinzand o libelula si infingand acul in corpul ei firav! Atunci nu era nimic sadic in gestul meu de contopire cu natura.
Eu am crescut si libelulele au ramas ca un blazon pe mintea mea! Le-a scos la suprafata un psiholog bun, care a scutit multe vorbe ca sa ma faca sa ma vad mai autentic pe interior. Peste ani m-am acceptat cu nevoile de libelula si mi-am cerut iertare in fata tuturor insectelor zburatoare! Cred insa foarte tare in puterea povestilor de a scoate adevarul la suprafata din orice om. De aceea te indemn si pe tine sa iti scrii povestea, la ceas de seara si sa te cunosti mai bine! Este posibil sa iti placi mai mult!
Si eu iubesc libellule! M-au fascinat din cea mai frageda copilarie! Dar mie imi place si numele englezesc foarte mult: creaturi atat de eterice cu un nume sa te treaca fiorul! Si realitatea este ca spre deosebire the tine, eu n-am prins niciodata nici una pentru ca mi-au inspirat mereu si o masura buna de teama. Mi-e cam frica mie de tot ce zboara, oricat de inocent, dar asta e alta poveste.
Stiu ca vorbeam despre ele si cand eram mici! Doar ca eu am constientizat tarziu ca ma identific cu ele!
Multumesc pentru mesaj! Sigur la mine in cap libelula este libertatea la care simt ca nu ajung uneori!